joi, 10 decembrie 2015

Tecuciul în amintirea marilor aviatori (I)

UN CAVALER CARE A LUAT CU “ASALT”… FIRUL IERBII ŞI TRILUL CIOCÂRLIEI

„Vă trimit cele ce am putut să scriu referitor la soţul meu şi veţi gândi ce e bine sau mai puţin bine pentru a fi publicat.
Gândul că această  perioadă din viaţa lui de luptător aviator ar putea fi vreodată povestită a fost înlăturat tot timpul, în trecut. Vă puteţi închipui că pentru decoraţiile primite de el am pătimit, în sensul că a fost înlăturat nu numai din armată, dar şi din alte servicii pe care le căpăta ulterior.
Deci, la sfârşit de viaţă, apare această nemaipomenită şansă de a-ţi povesti sincer faptele de eroism… Pentru soţul meu e cam târziu, şi sufăr alături de el că nu se poate bucura din plin de această mare realizare.
Scumpă doamnă Violeta, vă doresc din suflet inspiraţie, dor de scris şi putere de muncă.
Am pus şi o poză din tinereţe, căci nu am găsit alta în grabă.
Cu toată dragostea, Maria Şotropa”
… Este o scrisoare adresată nouă la vremea interviului  pe care am încercat să-l luăm în anul 1994 acestui brav aviator, de către  dna Maria (Decuseară) Şotropa, soţia colonelului av. Ion Leonid Şotropa, după vizita pe care le-am făcut-o la Tecuci, unde locuiau pe Bulevardul Victoriei 46. Într-un apartament modest din spatele unei case frumoase, nationalizată, transformată în dispensar, mai trăia, am descoperit atunci, una dintre cele mai marcante personalităţi ale Aviaţiei Române. Avea 74 de ani, ieşise la pensie de 14 ani (în 1980) şi starea sănătăţii sale nu-i mai permitea să iasă din casă, nicidecum să-şi mai întâlnească vechii colegi din gloriosul Grup 8 Asalt, care s-au întrunit în anul acela, în octombrie, la Braşov. De doi ani nu mai auzea. Avea aparate pentru auz, dar nu le folosea, pe motiv că-i “sar” din urechi. Îşi petrecea timpul citind şi dezlegând careuri de rebus. Şi, de fiecare dată când citea câte ceva despre aviaţie, ochii i se umezeau şi îl cuprindea o emoţie greu de stăpânit. Normal, ne-am zis atunci, doar aviaţia i-a oferit cele mai mari satisfacţii din viaţa sa, împreună cu decoraţiile de  care putea fi mândru -  Ordinul “Mihai Viteazu” clasa a III-a în rang de cavaler (în aviaţie, conferit cu multă reticenţă, deţinătorii lui putând fi număraţi doar pe degetele de la două mâini), Virtutea Aeronautică, Steaua României, Coroana României cu spade şi Crucea de fier clasa a II-a şi a I-a. O glorie urmată, după război, de nenumărate pătimiri. Nimic mai efemer, deci, ca victoria dobândită pe înfrângerea altora.
Având în vedere afecţiunile de care suferea la data vizitei noastre, am apelat la soţia care îl îngrijea cu multă dragoste şi devotament - o femeie cultivată care a înţeles rolul acestor dezvăluiri şi ne-a pus cu amabilitate la dispoziţie Carnetele de zbor, câteva însemnări, fotografii, povestindu-ne cu lux de amănunte întâmplări de pe front ale soţului ei – auzite de la el de nenumărate ori.
Am folosit de asemenea, în documentarea noastră, notele de arhivă trimise de la Bucureşti de pictorul Ion Ţarălungă, cercetător în arhivele militare ale aviaţiei şi marinei. Aşa că ne-am încumetat pe baza acestor date să relatăm istoria încă nescrisă până atunci a vieţii minunate pe care locotenentul Leonid Şotropa a trăit-o, coborând din nori la firul ierbii şi urcându-se din nou, mai sus de trilul ciocârliei – acolo unde au rămas toţi cei care şi-au înfipt în dreptul inimii vulturul aviaţiei, ca pe o decoraţie.
Iată cum sună încercarea lui de a se autodefini, aşa cum reiese din însemnările trimise nouă ulterior la redacţie:


“Aviaţia – după subsemnatul – este cea mai frumoasă armă, pentru că ai prilejul să poţi zbura sus, tot mai sus în înaltul cerului, mai sus de trilul ciocârliei… mai sus de albul norilor… sus… tot mai sus!…
În anul 1919, când în miez de februarie (13) barza a poposit pe acoperişul casei lui Ion şi Profira din Răşcani, jud. Bălţi, mogâldeaţa ce se zbătea în ciocul berzei nu ştia că mai târziu va putea zbura mai sus decât ea.
Naşa lui din văzduh îi fură un strop de cer şi-i coloră ochii, iar spiriduşii care însoţeau alaiul găsiră un snop de grâu şi-i împletiră părul.
La vederea lui, părinţii îl botezară Leonid, şi Leonid rămase până azi.
Şi Leonid crescu şi făcu şcoala primară la Răşcani, unde tatăl era director şi profesor de matematică, iar mama învăţătoare.
Şcoala Militară de 4 ani i-a dat prilejul să se înscrie la aviaţie, contrar voinţei părinţilor.
Instructorul de zbor, căpitanul Radu, i-a şoptit multe din tainele zborului şi secretul de a putea îmblânzi şi stăpâni această pasăre măiastră ce se numeşte avion. Dacă îi cunoşti secretul, poţi pluti în voie pe aripile ei.
Zborul printre nori şi dincolo de ei este cea mai minunată amintire din viaţa unui aviator. Această feerie nu şi-o poate imagina decât cel are a fost acolo.
Avionul pluteşte pe nori.. nori albi, lăptoşi, având senzaţia că eşti pe valuri, iar deasupra ta, cerul! Cerul albastru, senin, ca-n dimineţile senine de vară! Tu, pasărea măiastră, norii sub tine şi cerul deasupra ta… singur, departe de lume, separat de ea prin stratul de cleştar al norilor.
La primele încercări, dacă nu ai dublă comandă, rişti să pierzi manşa, să te dai peste cap, să nu mai ştii ce faci, într-atât eşti de năucit de priveliştea ce ţi-a apărut aievea. Nu degeaba se spune că aviatorii trăiesc “cu capul în nori”!
La Bucureşti, Şcoala Militară este terminată în 1940. Promoţie tânără, gata pregătită pentru războiul ce bate la uşă. Tineri, entuziaşti, aviatorii nu pregetau nimic pentru îndeplinirea misiunii lor.
Începutul a fost pe avioane de vânătoare în escadrila căpitanului Droc Emil. Misiunea era de a apăra capitala, plus Ploieşti, Buzău, Iaşi, de incursiunile avioanelor inamice.
Botezul adevărat al focului a fost după trecerea Nistrului. Grupul 8 Asalt a fost formaţia “teribilă” care s-a răfuit mult cu inamicul la Melitopol, Rostov, Norovoscaia, cotul Donului (începând cu vara anului 1943 – n.n.) Misiuni de recunoaşrterea obiectivului, bombardare şi multe altele au fost executate cu multă dăruire şi entuziasm de acest Grup 8 Asalt.
Incursiunile făcute la inamic de acest “teribil” grup au dat mult de furcă inamicului care a înregistrat multe pierderi.
În iureşul luptei, nu mai vedeai cerul, nu mai iubeai pământul, toată fiinţa ta era încordată în descoperirea inamicului şi distrugerea lui.
Această pasăre măiastră care te-a purtat cândva în palatul de cleştar al norilor, era acum balaurul fioros care scotea fum şi flăcări pe câteva guri deodată şi pârjolea tot ce-i ieşea în cale. Singurul de care asculta acest balaur erai tu, omul cu manşa, care când îi porunceai să coboare ajungea până la firul ierbii şi atunci dintr-o zvâcnire azvârlea toată încărcătura de venin şi foc ce-o avea în burta lui.
Mânuirea avioanelor Hanschel a fost învăţată de la pilotul german Sepp Reitberger.
Misiunea Grupului 8 Asalt a început cu începutul războiului (de fapt în mai 1943 – n.n.) şi s-a sfârşit cu sfârşitul războiului. Ar fi de prisos să se enumere nenumărate localităţi şi misiuni care au fost “vizitate” sau îndeplinite de asaltişti. Sunt prea multe şi ar încărca inutil memoria cititorului cu zile, ani sau localităţi care pot fi valoroase pentru cel în cauză mai ales, sau pentru istorici.
Important este de menţionat dragostea şi eroismul de care au dat dovadă “băieţii” din Grupul 8 Asalt pe toată perioada de război, fie în est, fie în vest. Atât adjutanţii, cât şi ofiţerii formau un tot indiscutabil, iar avionul era viaţa lor. Neobosiţi, atenţi şi cu o intuiţie deosebită în descoperirea obiectivelor inamice, ei fac cinste aripilor româneşti şi oricâte decoraţii s-ar acorda nu se poate echivala eroismul de care au dat dovadă toţi la un loc.
Acum, la sfârşit de poveste, pot spune că am rămas un îndrăgostit al aripilor şi sunt fericit că am făcut parte din minunata aviaţie română – chiar dacă înainte de vreme aripile păsării măiastre m-au coborât vertiginos în noroiul vieţii.
Sunt fericit totuşi că la timpul otrivit am văzut aievea albul imaculat al norilor – minune ce foarte puţini au putut-o vedea.”

După şcoala primară din satul natal, a urmat liceul la Chişinău (Liceul Militar “Regele Ferdinand I” - care, se zice, îl “bătea” pe cel de la Mănăstirea Dealu!), apoi  Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie de la Cotroceni, Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1940, după care a fost repartizat la Flotila 2 Vânătoare. În 27 iunie 1941 figurează printre piloţii Grupului 6 Vânătoare, Escadrila 61 Vânătoare, în misunile de apărare aeriană a capitalei şi a zonei petrolifere.
Zburând aproape zilnic în acele misiuni de neuitat, în care inamicul nu prea a fost găsit, uneori în două, trei şi chiar patru ieşiri, slt. Av. Şotropa este pilotul care, împreună cu adj. av. stagiar Teodorescu Victor (tot din Tecuci), a avut misiunea  de a însoţi,  în ziua 8 august 1941, avionul mareşalului Ion Antonescu în deplasarea sa pe front, pe traiectul Tecuci-Iaşi-Chişinău. La întoarcere, zbura pe un Fleet şi, înspre Jilava-Urziceni… Dar să-l lăsăm mai bine pe el să ne relateze cum a fost această cumpănă a fântânii, cumpănă a vieţii,  aşa cum  reiese din însemnările sale.

 “Deasupra ţării nu se moare”…

… scria, pe bună dreptate, Cornel Marandiuc în splendida sa carte “Aripi cât să cuprindă cerul patriei ”. Gravul accident din ziua de 8 august 1941, care era să-l coste viaţa pe locotenentul aviator Leonid Şotropa, nu l-a vindecat de aviaţie. Ba, dimpotrivă.

Accidentul

8 August 1941. Războiul a început. Totul e trepidaţie, nerăbdare, aşteptare. Ce va fi, ce vom face noi, tinerii aviatori, proaspăt ieşiţi de pe băncile şcolii? Ne aşteaptă încercări ce vor scoate în evidenţă eroismul fiecăruia.
Ziua de 8 August a fost fixată pentru însoţirea Dlui Mareşal Antonescu pe front. Trei avioane am însoţit avionul Mareşalului până la Chişinău.
La întoarcere, zburam pe un Fleet 10 G. Adj. Agheici m-a rugat să-l las să piloteze avionul, iar eu am rămas pe locul doi. O clipă de neatenţie, un viraj brusc ce a atins cumpăna unei fântâni (sau turla unei biserici?) a provocat incendiul. Rezervoarele de benzină au luat foc. Nu ştiu ce am gândit, dar m-am arunat în gol fără paraşută. De aici, nimic…
 Agheici a reuşit să pună avionul pe pământ. M-a căutat şi nu m-a găsit. Atunci a luat  o căruţă şi mergând în direcţia unde se zburase, m-a găsit întins pe arătură – mort. M-a transportat imediat la spitalul  din Urziceni, cel mai apropiat de locul accidentului, şi de acolo, direct la… morgă!
Spre norocul meu, în spital lucrau benevol studente şi eleve pentru îngrijirea răniţilor. Una dintre ele, impresionată  de tinereţea mea probabil, a încercat să vadă dacă mai respir,  punându-mi oglinda la gură. A constatat cu bucurie că încă mai trăiesc şi a alergat la Dl doctor – al cărui nume nu-l mai ştiu –  şi care, la insistenţele fetei, m-a transportat la “reanimare” şi au reuşit să mă “trezească”.
Aveam baza craniului fracturată şi sufeream o amnezie totală. Timp de o lună nu am ştiut nimic, nu recunoşteam pe nimeni, nici pe mama care a fost înştiinţată şi stătea tot timpul la patul meu.
Convalescenţa mi-am petrecut-o la Sanatoriul Principesei Marina Ştirbei, amenajat special pentru răniţii aviatori. Am învăţat din nou alfabetul, din nou să pronunţ cuvinte. Eram cu carneţelul de cuvinte permanent,  ca să nu uit ce mi se “preda”.
Şi iată că, dintr-un mort dus la morgă, am ajuns iar să zbor, să fac parte cu cinste din Grupul 8 Asalt, să fiu comandant de escadrilă şi să fiu decorat, pe lângă celelalte decoraţii şi cu ordinul “Mihai Viteazu”.
Povestesc aceste fapte spre exemplul tinerilor de azi, care pot căpăta curaj să lupte cinstit şi drept în momentul când ţara îi cheamă.
Puteam foarte bine să rămân la “vatră”, după un asemnea accident, dar nu m-am lăsat! Bineînţeles, norocul meu cel mare a fost să găsesc la Spitalul din Urziceni acele personaje inimoase care m-au salvat. Dacă mai sunt pe acolo sau nu, nu mai ştiu, totuşi eu le mulţumesc, deoarece datorită insistenţei cu care m-au  îngrijit, am revenit la viaţă, am luptat mai departe, am trăit, m-am căsătorit şi am trei copii minunaţi cu care mă mândresc şi-mi fac cinste. Le doresc din tot sufletul să fie neînfricaţi ca mine şi cu dragoste de munca lor până la sfârşit.”

Primul avion menţionat în carnetul lui de zbor, cu care, la 28 aprilie 1942, făcea ruta Turda-Mediaş-Blaj-Turda, în cadrul Flotilei 2 Vânătoare,  Escadrila 59, este un Messerschmitt TAIFUN (nr.4).  Aşadar, după numai opt luni de la groaznicul accident descris mai sus (cu fractură de bază de craniu şi amnezie totală), îşi revenise complet!
Au urmat, la 7 mai 1942, antrenamente pe NARDI (“sicriul zburător”), în dublă şi simplă comandă. La 28 mai a zburat la bordul unui Fleet cu cpt. av. Traian Gavriliu. Au urmat zboruri de antrenament şi trageri terestre cu I.A.R.-80. Apoi cu Escadrila 60 Vânătoare, zboruri de alarmă la Adâncata, Câmpina, Snagov.
La data de 11 septembrie 1942 notează în carnetul său: “Recunoaşterea terenului. Accidentat la aterizare. Furătură urmată de cedarea trenului. Primul avion rupt de mine”… Trei zile mai târziu, la 14 septembrie în timp ce Galaţiul era bombardat, el zbura între Snagov şi Fierbinţi.

Prima misiune

La 20 octombrie 1942 a plecat pe frontul Stalingradului cu Grupul 8 Vânătoare din cadrul Escadrilei 41 Vânătoare, fiind citat pentru prima oară într-o misiune de vânătoare liberă în sectorul Serafimovici, împreună cu cpt. Gavriliu Traian, adj. stg. av.Pascu Vasile şi lt. av. Posteucă Gh. La Stalingrad, majoritatea misiunilor au fost de vânătoare liberă şi mai ales de însoţire de bombardiere (Heinkel 111, Savoia, Karas şi I.A.R.-81 Bopi).
          La 31 octombrie 1942 nota în carnetul său de zbor: “Accidentat la aterizare. Avionul reformat (IAR-80B din Grupul 8 Vânătoare – n.n.) E al doilea avion distrus de mine”.
Frontul cerea în acel moment  cadre pregătite pentru asalt, aşa că, la  29 martie 1943, a fost mutat la Escadrila 42, unde au început antrenamentele pentru constituirea escadrilelor de Bopi (bombardament în picaj).


Constituirea celebrului Grup 8 Asalt

La 7 mai 1943, în baza Ordinului 530 al Statului Major al Aerului, la Târgşor, Grupul 8 Vânătoare se transformă în Grupul 8 Asalt, care a fost operativ pe toată durata existenţei sale, de la înfiinţare până la 29 iulie 1945, când a decolat din Cehoslovacia plecând spre ţară.
În ordinea de bătaie a noului grup, lt. Şotropa este numit comandant al Escadrilei 41. Încep antrenamentele pe avionul de tip Henschel 129 B-2.
La 1 iulie 1943 s-a deplasat cu încă şapte piloţi şi doi instructori germani la Uman, pentru a aduce pe calea aerului opt avioane  Henschel 129 B-2.
În 5 august ’43 pleacă pe front. Grupul 8 Asalt decolează la ora 7,30 cu destinaţia Zaporojie, iar la 16 august intră efectiv în luptă, în sectorul Izium.
Se spunea despre “Asalt” că era “infanteria aviaţiei”, cea mai periculoasă armă pentru că zboară la  “firul ierbii”, unde şi riscul ripostei era pe măsură. Despre acest  aspect am apelat la mărturia celui mai vechi pilot în viaţă din aviaţia română de asalt, venit de la flotila de vânătoare (cu 1150 misiuni, derulate din prima din prima zi de război, 22 iunie 1941 până în ultima, la 5 mai 1945), adj. şef ® av. Ştefan  Pucas, cavaler al Ordinului “Virtutea Aeronautică, clasa Ofiţer, din Escadrila 42 Asalt, care scrie în cartea sa  “Grupul 8 Asalt – o unitate de aviaţie”:
“Plecam în misiune cu patru bombe sub burta aparatului şi alte două la aripi – bombele de distrugere contra trupelor terestre, obligatoriu de lansat de la 110 metri, în special cele cu grenade. După lansarea lor, piloţii foloseau puternicul armament de zbor – două tunuri de 20 mm şi două mitraliere grele ( de 7,92 mm – n.n.)
Atacurile la sol se executau “la firul ierbii” sau la câţiva metri de pământ. Treceam prin mari primejdii, toate misiunile erau foarte periculoase, inamicul nestând cu mâinile în sân să vadă cum îl atacăm. Riposta foarte puternic.
Zburam prin râuri de foc. A.C.A.-ul inamic, de calibru mic, era cel mai mare duşman al nostru. Numai carlinga o aveam blindată, fuselajul şi planurile nu. După fiecare misiune, mecanicii ne cârpeau aparatele în punctele sensibile. Aveam câte 3-4 misiuni zilnice – cei “mai vechi”, câte 8-9 misiuni pe zi. Atacam tot ce mişca în teren, fără să se mai ţină cont că eram şi noi oameni şi aveam nevoie de odihnă.
În 1943 s-au înfiinţat trei escadrile de Asalt. În 1944 rămăseseră numai două… apoi una.
Astăzi mai suntem în viaţă câţiva piloţi care am avut cinstea să luptăm în Grupul 8. Unii ”s-au dus”, au rămas prin stepele Ucrainei, în Transilvania şi Cehoslovacia. Alţii au murit în închisorile şi lagărele comuniste.
Te rog să aprinzi o lumânare pentru aceşti eroi pe care nu i-ai cunoscut.”

“Pentru curaj şi spirit de jertfă”…

Pentru că generaţiile care au urmat celei ce s-a jertfit atunci să ştie şi, eventual, să ia aminte cum se obţinea onoarea de a fi cavaler al Ordinului “Mihai Viteazu”, notăm din caracterizarea făcută  lt.av. Leonid Şotropa – tabelul de propuneri pentru primirea acestei decoraţii:
“Pentru curajul şi spiritul de jertfă cu care a executat cele 147 misiuni de Asalt şi 25 misiuni de Vânătoare, fiind voluntar în cele mai multe (şi cele mai grele).
Exemplu de conştiinciozitate în executarea misiunilor în faţa coechipierilor săi,  este un luptător aerian cu rare calităţi.
La 1 mai 1944, în timp ce ataca la Anatolievca, o formaţie masivă de tancuri ruseşti, este lovit de A.C.A. în rezervorul de benzină stâng şi incendiat. Reuşeşte totuşi să aterizeze în prima linie de infanterie germană. După cinci zile de retragere, cu o coloană germană de artilerie se întoarce la unitate şi reîncepe misiunile cu un elan mai mare, refuzând repausul care i-l dăduse comandantul său.
Cu avionul grav avariat, în ziua de 27 iulie 1943, la sud de Izium, când  un proiectil de A.C.A. i-a pătruns în fuselaj, unde a făcut explozie, rupând comenzile de direcţie * în 23 octombrie 1943, la Novo Alexandrovca, când a fost lovit în fuselaj * în 23 ianuarie 1944, la Novo Kowno, a fost lovit în planul drept * în 19 martie 1944, la Spiridonovca,  reuşeşte totuşi să se întoarcă la terenul de lucru, salvând avioanele. * în 24 octombrie 1943, la Guterhal, într-o luptă aeriană cu aviaţia de vânătoare inamică, a doborât cu formaţia sa un avion atacator, fără a avea pierderi proprii * între 8 - 11 martie 1944 a surprins în nenumărate rânduri, în zona sud  Novi Bug, Baştanka, Marienovka, cloanele ruseşti de infanterie, cavalerie şi motorizate, atacându-le cu eroism neasemuit şi împiedicându-le să împresoare trupele germane ce se retrăgeau către capul de pod de pe Bug, Nicolaev * În 30-31 martie 1944 şi la 1 aprilie 1944, în zona Anatolievca, a bombardat în repetate rânduri coloane de tancuri ruseşti, incendiindu-le şi distrugând majoritatea lor, împreună cu coechipierii săi.
La Izium, Slaviansk, Mariopol, Barvencovo, Tanganrig, Dnepropetrovsk, Melitopol, Stepa Nohai, capul de pod Kerson şi Nikopol, Krivoi-rog, Nikolaiev, Tg. Frumos, Grigoriopol şi Iaşi, a luptat cu un eroism neîntrecut în fruntea coechipierilor săi, cauzând inamicului pierderi serioase.
Pentru fumoasele sale rezultate obţinute de formaţiile sale în lupte, Grupul 8 Asalt a primit scrisori  de mulţumire de la Grupul de Armate Mareşal Von Kleist, Corpul 44 Armată german, Corpul Aerian Român, Flota IV Aeriană germană şi a fost citat prin ordin de zi de către Ministerul de Război.”
Semnează: dl. Gen. Pantazi şi Corpul Aerian Român.
În data de 7 august 1944, la exact trei ani de la groaznicul accident după care a înviat realmente din morţi, s-a deplasat, împreună cu lt. av. Nicolae Serescu şi cpt. av. Pretor Dimitrie – comandanţii celorlalte două escadrile de Asalt, cu un I.A.R.-39 pe aerodromul de la Cârlomăneşti, unde gen. Jienescu, secondat de comandantul Corpului Aerian, gen. Emanoil Ionescu, i-a înmânat “pentru fapte de arme excepţionale”, Ordinul “Mihai Viteazu” clasa III-a.
Tot într-o zi de 7 – de data aceasta în aprilie 1944, pe aerodromul din Tecuci, generalul german Desloch, comandant al  Flotei a IV-a aeriană, a decorat cei trei comandanţi ai Grupului 8 Asalt – printre care şi pe lt. av. Leonid Şotropa – cu Crucea de Fier clasa I-a.
La 7 septembrie (tot  7) a plecat pe frontul de vest, la Balomir, în Transilvania.
La 7 octombrie (!), Grupul 8 Asalt s-a contopit cu Grupul 6 Stuka, iar lt.av. Leonid Şotropa s-a întors la bază, încheindu-şi astfel activitatea de luptător în război.

Din armată a ieşit în 1957, la 38 de ani. A fost şi instructor de zbor pe aerodromul din Tecuci. Apoi a lucrat ca tehnician la Secţia L 6 Tecuci.
I-a avut colegi pe: Nicolae Serescu, Carol Cristea,  slt. Gh. Ioan; şef eşalon slt. Juganu Gh.; Boghianu Ctin., Anghel Vasile, Logofătu Ioan, Moşora Dtru., Stoian Dtru., Georgescu Ctin. Şi mecanicii Băbuţă şi Bejan.
Pe vremea aceea nota totul  într-un carnet. După atâtea avataruri, nu a mai păstrat însemnările personale. A păstrat  însă cele trei carnete de zbor care au rămas familiei (nu ştim dacă au fost donate Muzeului Aviaţiei, cum ar fi fost poate normal). Dar au rămas şi mărturiile nenumărate din dosarele de arhivă ale aviaţiei române. Şi vor rămâne, poate, şi aceste însemnări care să-i perpetueze memoria.
După război, călătorea spre Arad, în compartiment cu un ofiţer rus. El ştia ruseşte bine şi au început să converseze. Rusul îi spune:”Am făcut şi eu frontul, am doborât trei avioane Henchell”… “Unde?”… a  întreabat Şotropa. Rusul i-a spus locul şi Şotropa nu s-a putut abţine: “Domnule, unul din aviatorii aceia doborâţi sunt eu…” “Vai, ce plăcere îmi face să vă întâlnesc! Uite, eu cobor (într-o staţie) şi vii la noi, să ne întâlnim”. Dar Şotropa nu s-a dus, de frică să nu-l omoare: “Nu m-a omorât atunci, dar cred că mă gâtuie acuma”…
În legătură cu şansa lui de a trăi, scos de la morga de o asistentă care a avut inspiraţia să-i pună la gură o oglindă, doamna Şotropa ne-a spus: “N-am fost eu cea de la morga care i-a pus oglinda… S-a căsătorit cu acestă fată, dar povestea e destul de tristă. Prima lui soţie a murit, iar eu i-am urmat. Am crescut copiii împreună. Eu l-am întâlnit în timp ce era internat la Galaţi. Aveam o colegă externă. Eu fiind din Tecuci, ne cunoşteam mai puţin, deşi eram în aceeaşi clasă. În timpul refugiului ne-am întâlnit în tren şi mi-a spus: “A, tu eşti Mimi Bunădimineaţa!” “Nu, dragă, eu sunt Mimi Bunăseara”…(numele de domnişoară a dnei Maria era Decuseară).
Cdor av. Leonid Şotropa a avut multe evenimente de zbor, dar după aceea s-a însurat şi a avut şi trei copii. Când a ieşit din armată, la 38 de ani, avea… zeci de decoraţii! A luptat mai mult în est şi era foarte incomod… A avut mult de suferit. A fost luat la forfecat de politicii de atunci, apoi a ajuns la CFR.A locuit la Tecuci, de unde nu a mai plecat. A ieşit la pensie în 1980. Copiii în schimb au plecat prin ţară, care încotro. La aerodromul Tecuci a fost instructor de zbor. La promoţia de aviatori 1951 a predat limba rusă”.          
Am întrebat-o pe doamna Şotropa ce va face cu drepturile de veteran pe care urmau să le primească şi mi-a răspuns:  “Ne rugăm de sănătate, că atâtea drepturi câte ni se dau acum, Doamne sfinte, nici nu ştim ce să facem cu ele. Bine că avem copii”…
Între timp, col. av. Leonid Şotropa s-a stins din viaţă. La fel şi cea de a doua soţie a lui, Maria (Decuseară) Şotropa. Casa naţionalizată din Tecuci, de pe Bulevardul Victoriei 46, le-a fost retrocedată în timpul vieţii lor şi a revenit apoi copiilor, ca moştenitori de drept.
Dar moştenirea adevărată lăsată de el urmaşilor este inestimabilă. Trecute sunt acum faptele lui, dar amintirea lor nu trebuie să dispară, mai ales când printre aşa-zisele modele de azi  greu va mai fi să găsim un al doilea Leonid Şotropa!…
Material trimis de catre Violeta IONESCU, Galați

Si eu am fost in Icaria. Marturii ale aviatorilor care au fost candva un punct pe cer, Ed. Phoebus 2008, de Dan Antoniu, George Cicos si Violeta Ionescu