miercuri, 1 octombrie 2014

Alexe Mateevici în Movilenii Tecuciului

Un destin tragic a făcut ca înflăcăratul luptător pentru sfânta cauză a dăinuirii românismului, Alexe Mateevici, neîntrecut cântăreţ al graiului străbun, să nu apuce măreaţa zi de 27 Martie / 9 Aprilie 1918 când Moldova dintre Prut şi Nistru s-a reîntors acasă după o dureroasă înstrăinare de 106 ani.
Murise de tifos abdominal la 13 august 1917, în vârstă de 29 de ani. Moartea lui, survenită pe neaşteptate a produs o puternică emoţie. A murit când gloria lui atinsese apogeul, după ce, la Chişinău, la 18 iulie 1917, în şedinţa festivă de deschidere a cursurilor învăţătorilor citise capodopera sa, „Limba noastră”.
Printre slujitorii şcolii româneşti din Basarabia se răspândise vestea că părintele Mateevici le-a pregătit o surpriză, fapt relatat de un participant la întrunire. „Auzind numele părintelui Mateevici... ne-am aţintit privirea pe uşa unde trebuia să intre poetul. Parcă-l văd: un preot de statură mijlocie, destul de robust, cu părul bogat, castaniu, fără a fi lung, cu o barbă scurtă, cu privire blajină în ochii expresivi. Mergea sfios spre tribuna din sala eparhială, de unde se susţin de obicei cuvântările. Când s-a apropiat de uşă, tot publicul l-a întâmpinat cu o ploaie de aplauze care l-au făcut să roşească şi atât s-a intimidat că nici nu putea începe poezia. Citind-o, vocea vibra la orice cuvânt. Simţeai că poetul îşi transmitea dragostea şi admiraţia pentru limba noastră... După ce a terminat de citit poezia, lumea din sală a rămas înmărmurită. Părea ameţită... Aplauzele au început mai târziu, cum se întâmplă cupă o preafrumoasă bucată cântată de un prea mare artist”.
Cu două luni mai înainte, la primul congres al învăţătorilor români din Basarabia (25 – 28 mai 1917), în aplauzele numeroşilor participanţi, Alexe Mateevici spunea răspicat şi convingător ceea ce azi rătăciţii şi vânduţii străinătăţii din provincia lui natală se prefac a nu şti: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba... Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”.
Nicolae Iorga, în „Neamul românesc”, nr. 236/1917 îi publică poezia „Limba noastră”, însoţită de un răscolitor necrolog: „Încă unul: poetul Mateevici”.
Se ştie că, după izbucnirea Primului Război Mondial, Alexe Mateevici este preot militar al unei unităţi ruse de pe frontul din Galiţia. În 1916, la intrarea României în război, după cei doi ani de neutralitate, solicită să fie transferat în România, în brigada 71 artilerie de pe frontul Tecuci – Mărăşeşti.

La Mărăşeşti a scris cea mai valoroasă poezie a sa. Îmbolnăvindu-se de tifos abdominal a zăcut într-un spital improvizat din Tecuci, iar, de aici presimţind că sfârşitul i se apropie vertiginos a plecat peste Prut unde îl aştepta pământul cald al Basarabiei să-i ofere loc de veşnică odihnă.
Scriu aceste rânduri despre împătimitul de limbă română, poetul Alexe Mateevici, la câteva minute după ce, la televiziunea din Chişinău, l-am văzut pe prof. Ion Gaină vorbind cu vocea tremurândă de emoţie despre autorul „Limbii noastre”. Pe Ion Gaină l-am cunoscut la noi, în Tecuci, dar şi în satu-i de baştină de pe Botna, în Zaim, lângă Cauşeni, purtând de grijă, ca un opostol biblic, muzeului lui Mateevici.
Atunci, la 27 martie 1993, mi-am dat seama cât de mare este dorinţa lui Ion Gaină şi a altor inimoşi români din Basarabia, precum Vlad Chiriac, cercetător în domeniul istoriei literare, de a şti cât mai multe aspecte din viaţa poetului trăită la Mărăşeşti, în Tecuci şi în localităţile din preajma Tecuciului.
În 1917, vara, în zile de supremă jertfă şi patriotism, poetul venerat al Basarabiei, a trecut prin Movileni, oficiind slujbe religioase la cele două biserici, precum şi în lunca Siretului, sub cerul liber, pentru militari şi civili.
Localitatea Movileni, aşezată pe malul stâng al Siretului, la sud de Cosmeşti, în apropierea Tecuciului, reprezenta o poziţie strategică importantă pentru desfăşurarea operaţiilor militare. Un punct de comandă fusese instalat la piscul Hrubelor. Prin aceste locuri s-au dat lupte nespus de grele pentru apărarea pământului străbun. Din ordinul generalului Eremia Grigorescu, artileria diviziei 19, amplasată în zona Satu Nou – Movileni a dezlănţuit un atac nimicitor în vara lui 1917 pentru a veni în sprijinul Armatei I române care acţiona dincolo de Siret. Ordinul de operaţii nr. 25 elaborat de generalul Cristescu prevedea menţinerea cu orice preţ a podurilor de la Ciuşlea şi Movileni şi lovirea obiectivelor inamice cu artileria.
În urmă cu peste patru decenii, un bătrân din Movileni, Constantin Mandea (zis Călugărul), om inteligent, credincios, cititor de cărţi bisericeşti „cu slovă veche” îmi vorbea despre trecerea poetului prin acest sat. Aproape de punctul de comandă de la Piscul Hrubelor, l-a cunoscut „pe părintele Mateevici, de la ruşi, care vorbea româneşte mai bine ca mine”.
Într-o zi caldă din vara lui 1917 venise de la Cosmeşti şi după un scurt popas la punctul de comandă, preotul militar însoţit de 10 – 12gradaţi, a intrat în hrubele care erau folosite ca adăpost pentru trupă şi civili şi loc de depozitare a materialelor. De aici întreaga suită s-a îndreptat spre biserica din Movilenii de Jos unde Alexe Mateevici a oficiat slujba religioasă pentru militari şi civili. După terminarea slujbei, preotul i-a spus lui Constantin Mandea care cântase în strană: „Bădiţă, (era cu aproximativ 10 ani mai mare a preotul – poet) eşti cel mai bun ţârcovnic din câţi am avut de când am plecat de acasă”.
Bătrânul Constantin Mandea îmi vorbea cu plăcere despre împrejurarea în care l-a cunoscut pe Alexe Mateevici şi-şi încheia istorisirea de fiecare dată, cu aceleaşi cuvinte care îmi răsună necontenit în urechi: „Era frumos şi blând ca sfinţii de la Agapia”.
Îmi mai spunea bătrânul Constantin Mandea că, după o slujbă, sub cerul liber, în Lunca Siretului, l-a avut oaspete pentru o jumătate de ceas pe părintele Mateevici în casa lui, situată la câteva sute de metri de punctul de comandă de la Piscul Hrubelor, pentru a-i arăta cele 15 – 20 de cărţi rare, scrise cu slovă veche, pe care le agonisise până atunci. De peste patru decenii, un ceaslov din aceste „cărţi rare” se află în biblioteca mea. Atunci când mi s-a oferit, spre aducere aminte, a ţinut să-mi spună că „acest ceaslov a fost şi sub ochii părintelui Mateevici când a slujit la noi în vremea marelui război”.
Am străbătut de nenumărate ori locurile călcate de Alexe Mateevici în Movilenii Tecuciului. M-am oprit lângă ruinele fastuoasei case a lui Demetriade, distrusă în 1917 de aviaţia inamică, fapt consemnat şi de Alexandru Lascarov – Moldovanu, scriitor tecucean, în povestirea „Într-un castel dărâmat” din vol. „Pe urma vijeliei”. Lângă ruinele acestui castel mai puteau fi văzuţi până prin 1991 câţiva pini care le străjuiau, martori ai unor pagini palpitante de istorie naţională. De fiecare dată când trec pe acolo mă gândesc la anul de jertfă şi patriotism suprem 1917, când preotul – poet îi vedea profilaţi pe cerul înstelat al Moldovei.
Dr. Vlad Chiriac, cercetător ştiinţific superior la Academia de Ştiinţă din Chişinău, căruia îi vorbisem în Basarabia despre peregrinările lui Mateevici, în 1917, în localităţile din apropierea frontului şi care citise în „Glasul Tecuciului nr. 75 din 1976 primele mele însemnări despre aceste peregrinări („Era frumos şi blând ca sfinţii de la Agapia”), mergând în vara lui 2004 pe urmele preotului venerat al Moldovei de peste Prut, s-a oprit pentru câteva zile la Tecuci. M-am aflat alături de domnia sa în acele zile, însoţindu-l în satele tecucene de pe malul Siretului. La Movileni a zăbovit mai mult pe locurile unde Alexe Mateevici oficia slujbe religioase. În revista „Literatură şi artă” din Chişinău a publicat un interesant eseu, rod al acestei călătorii.
  
Prof. Nicolae Chiscop

Studiu publicat în volumul „Satul ţinutului Tecuci. Istorie, spiritualitate, cultură”, Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” şi Protoieria Tecuci, Grapho Press, Tecuci, 2014.


Sursa foto: www.voci.ro