sâmbătă, 29 noiembrie 2014

De prin presă adunate (eroii noştri)-II


„Scrisoare deschisă dlui colonel Paţa Gheorghe, Comandantul Regimentului 24 Infanterie-Tecuci

Victoria ce aţi repurtat la Predeal cu patrula Reg. Dvs. la concursul de sky, poate să fi ajutat prin rugămintele lor, către acei atot-putinte şi cei 200 de martiri ce formau o companie din Reg. Dvs. împuşcaţi mişeleşte în timpul retragerei din 1916, atunci când ei din tranşee au luptat cu faţa spre inamic, ţinând pe loc pe duşmani, spre a nu putea înainta şi au căzut până la unul, datorită mişeliei unui plutonier german, care în noapte, s-a putut strecura în spatele eroilor noştri şi ascuns într-o magazie părăsită, a putut la ziuă, cu mitraliera, să secere viaţa atâtor eroi ai noştri. Cimitirul, în care se odihnesc aceşti eroi, se află în Braşov, chiar pe locul unde au fost ucişi. Vă rugăm să bine voiţi, ca atunci când patrula va pleca din nou la Braşov, pentru concursul cupei regale, să ordonaţi ca la întoarcere, căci aşa va fi, să dea onoruri militare, în cimitir, acelor eroi, iar “Cupa Regală” sau o oală să umple cu pământ de la mormintele lor să ne-o aducă ca dar, căci îi vom primi cu toată cinstea cuvenită, iar pământul adus de la mormântul acestor eroi martirizaţi, să fie păstrat până în vară, într-o biserică, până se va putea aduce şi pământ din locurile unde au luptat eroii căzuţi pentru patrie din Reg. Dvs., şi o stâncă din acel loc, care împreună cu pământul, să fie îngropate în rondul din faţa Tribunalului, făcut tot din iniţiativa mea, tot pentru un monument acestor eroi şi care nu l-am putut face cu toate stăruinţele mele. Pe stâncă sau aşchia de stăncă se vor săpa luptele unde au căzut aceşti eroi şi ea va fi cel mai frumos monument în aceste timpuri de atăta nepăsare din partea acelora ce erau chemaţi să ridice acest monument. În speranţa că aveţi asculta umila mea cerere, vă rog, Domnule Comandant, să primiţi asigurarea prea osebitei mele consideraţiuni.



G. Ghiţulescu”

Curierul Tecuciului, an II, nr. 27, 21 februarie 1936, p. 2.


Nota: Fotografia ne-a fost transmisă de dna prof. Cserey, căreia îi mulţumim pentru amabilitate. În centrul imaginii, cu mâna stângă în buzunar, se află dl. col. Paţa.

vineri, 21 noiembrie 2014

Eroii noştri





Ofiţeri şi soldaţi din cadrul Regimentului 24 Infanterie Tecuci (1923-1934).
Mulţumiri dnei prof. Cserey.

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Portrete tecucene (XIII)

Anghel Rugină, economist. Născut în anul 1913 la Vizureşti, judeţul Tecuci, Anghel Rugină va urma studii primare şi gimnaziale la Tecuci, liceale la Galaţi şi universitare la Bucureşti, în cadrul Academiei de Inalte Studii Comerciale şi Industriale. După specializări de profil economic la Berlin şi Freiburg, realizate între 1944 şi 1947, se va stabili în SUA, unde va preda cursuri de economie la universitaţile din Portland, New York şi Boston. Autoritate de prestigiu în domeniu, cu zeci de tratate publicate, Anghel Rugină va fi ales, în anul 1990, membru de onoare al Academiei Române. A încetat din viaţă la vârsta de 95 de ani. 


Sursa foto: dl. Tase Dănăilă

„Muzeul la tine în şcoala” (VII)




Aniversarea Zilei Armatei Romane si inaugurare expozitie tematica.

miercuri, 1 octombrie 2014

Alexe Mateevici în Movilenii Tecuciului

Un destin tragic a făcut ca înflăcăratul luptător pentru sfânta cauză a dăinuirii românismului, Alexe Mateevici, neîntrecut cântăreţ al graiului străbun, să nu apuce măreaţa zi de 27 Martie / 9 Aprilie 1918 când Moldova dintre Prut şi Nistru s-a reîntors acasă după o dureroasă înstrăinare de 106 ani.
Murise de tifos abdominal la 13 august 1917, în vârstă de 29 de ani. Moartea lui, survenită pe neaşteptate a produs o puternică emoţie. A murit când gloria lui atinsese apogeul, după ce, la Chişinău, la 18 iulie 1917, în şedinţa festivă de deschidere a cursurilor învăţătorilor citise capodopera sa, „Limba noastră”.
Printre slujitorii şcolii româneşti din Basarabia se răspândise vestea că părintele Mateevici le-a pregătit o surpriză, fapt relatat de un participant la întrunire. „Auzind numele părintelui Mateevici... ne-am aţintit privirea pe uşa unde trebuia să intre poetul. Parcă-l văd: un preot de statură mijlocie, destul de robust, cu părul bogat, castaniu, fără a fi lung, cu o barbă scurtă, cu privire blajină în ochii expresivi. Mergea sfios spre tribuna din sala eparhială, de unde se susţin de obicei cuvântările. Când s-a apropiat de uşă, tot publicul l-a întâmpinat cu o ploaie de aplauze care l-au făcut să roşească şi atât s-a intimidat că nici nu putea începe poezia. Citind-o, vocea vibra la orice cuvânt. Simţeai că poetul îşi transmitea dragostea şi admiraţia pentru limba noastră... După ce a terminat de citit poezia, lumea din sală a rămas înmărmurită. Părea ameţită... Aplauzele au început mai târziu, cum se întâmplă cupă o preafrumoasă bucată cântată de un prea mare artist”.
Cu două luni mai înainte, la primul congres al învăţătorilor români din Basarabia (25 – 28 mai 1917), în aplauzele numeroşilor participanţi, Alexe Mateevici spunea răspicat şi convingător ceea ce azi rătăciţii şi vânduţii străinătăţii din provincia lui natală se prefac a nu şti: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba... Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”.

joi, 25 septembrie 2014

Şcoala profesională de fete (fragment)

Nu se poate vorbi despre Şcoala profesională de fete fără a aminti activitatea Societăţii Doamnelor Române din Tecuci. Instituită „pentru fondarea şi întreţinerea Şcolii profesionale de fete”, Societatea s-a dezvoltat, la Tecuci, dintr-un Comitet de iniţiativă din care făceau parte „Elena T. Anastasiu, preşedintă, Olga Pătărlăgeanu, vicepreşedintă, Lucreţia Mărculescu, casieră, Natalia Albu, membru, Olga Şendrea, membru, Zoe Pelin, secretară, Lucia Turturianu, secretară”. Societatea a fost organizată cu scopul înfiinţării unei şcoli profesionale de fete. Necesitatea existenţei unei asemenea şcoli era susţinută de argumente însemnate în primul proces verbal, în urma şedinţei din 26 septembrie 1898: „terenul industrial este părăsit de conaţionali”, „fetele lipsite de mijloace au prea puţine carieri deschise pentru a-şi putea agonisi mijloace de existenţă”, dorinţa de „a le asigura o poziţiune în societatea”. Cu această ocazie, Comitetul de iniţiativă deschide o listă de subscripţie destinată tuturor doamnelor din oraşul şi ţinutul Tecuci. Acele „dame” care contribuiau cu sume de peste 50 de lei erau considerate membre fondatoare şi invitate în Adunarea Generală, pentru a participa la redactarea statutelor Societăţii.
La apelul lansat de Comitetul de iniţiativă pentru crearea acestei şcoli au răspuns 187 de persoane, care aveau să fie invitate la data de 22 octombrie, ora „2 p.m.”, la Adunarea Generală a Societăţii Doamnelor din Tecuci, instituită pentru fondarea Şcoala profesională de fete. Şedinţa avea să se desfăşoare în salonul Primăriei, iar pe ordinea de zi urma „a se redacta şi vota Statutele şi Regulamentul şcoalei”.


Din volumul „Contribuţii privitoare la începuturile învăţământului tecucean. Studiu şi documente”, Valetina Parascan, Doru Parascan, Grapho Press, Tecuci, 2013.

miercuri, 27 august 2014

Cuvânt înainte

De-a lungul istoriei sudul Moldovei cu specificul geografic, istoric şi social a jucat un rol important în tot ce se poate defini astăzi ca fiind istoria ţării. Aşezat între drumurile comerciale ce duceau de la Liov-Suceava-Bacău la Bucureşti, Galaţi sau Brăila şi poate mai departe, către porturile Mării Negre, ţinutul Tecuciului a consemnat evenimentele cu capacitatea pe care a avut-o. Tecuciul este menţionat în documente ca „târg”, adică locul unde se desfăşurau schimburile comerciale dintre convoaiele de mărfuri din nordul Moldovei cu cele venite din Ţara Românească sau chiar de mai departe de hotarele ţării. Târgul Tecuciului a preluat atribuţiile cetăţii Piroboridava, desigur la altă dimensiune, azi satul Poiana, aşezare pe malul Siretului consemnată în harta lui Ptolemeu. Tecuciul, pe lângă faptul că era loc de întâlnire a marilor reţele de negustori, a avut un rol însemnat şi pentru satele din jurul său. Astfel, putem spune că de istoria Tecuciului se leagă trecutul unor sate precum Ţigăneşti, Nicoreşti, Poiana, Cozmeşti, Drăgăneşti, Furceni, Movileni, Barcea sau Umbrăreşti.
            Colocviul de istorie locală, eveniment iniţiat şi coordonat de Muzeul de Istorie şi Protoieria Tecuci, simbolizează un omagiu adus satului românesc şi în mod special satului din sudul Moldovei, locul unde s-a plămădit viaţa în toate dimensiunile ei: istorică, spirituală, culturală. Sudul Moldovei, în ciuda vitregiilor vremurilor, are meritul de a fi ridicat în târgul Tecuciului şi în satele din zonă oameni şi evenimente de dimensiuni naţionale. Ţigăneştii lui Costache Conachi şi Mânjina lui Costache Negri au fost vetrele unde principiile unităţii naţionale au prins contur. Domnitorul Unirii, Alexandru I. Cuza, este legat prin prietenie şi sentimente de Tecuci şi satele din apropiere. Nu mai departe de pădurea de la Furceni, domnul unirii începuse să-şi construiască o reşedinţă, la 1862, locuinţă rămasă nefinalizată. Satele ţinutului Tecuci, cu bogăţiile lor spirituale, portul, graiul, vetrele de rugăciune de la Buciumeni, Tudor Vladimirescu, Cârlomăneşti sau Adam, au ridicat dascăli, preoţi, profesori, notari, intelectuali, oameni de stat, personalităţi care au tras după ei viaţa satului promovând valorile locale pe plan naţional. Asemenea proiecte ce vizează revigorarea spiritului regional reprezintă pentu generaţia actuală o obligaţie de a da curs acestui demers, într-o reaşezare morală cuvenită zonei, dar şi o onoare în curajul de a putea face cunoscut eforturile depuse aici pentru reînsufleţirea spirituală, culturală şi socială a zonei. Dorim constanţă, coerenţă şi eficienţă, dar şi curaj şi răbdare din partea celor implicaţi în acest demers necesar, cu scuzele că începe destul de târziu şi cu mulţumirile pentru şansele ce sunt oferite de această desfăşurare.

 Părinte Protoiereu Gheorghe Joghiu


miercuri, 23 iulie 2014

Cetatea de la Poiana în viziunea istoricului Constantin Solomon

Dacă staţiunile acestea getice erau mari cetăţi întărite cu şanţuri şi valuri de pământ, ele au devenit atunci adevărate emporii (pieţe de desfacere) în lungimea drumurilor comerciale antice, a produselor greceşti de la Marea Neagră sau din Sudul egeic, precum şi a negustorilor romani veniţi mai ales odată cu legiunile ce-au cucerit Dacia.
O astfel de staţiune, cea mai bogată în rămăşiţe din întreg cuprinsul României, este cea de la Poiana pe Siret la nord de Nicoreşti, cercetată întâi de V. Pârvan în 1913, în legătură cu romanizarea Moldovei de sud, apoi de noi în 1925 şi 1926, cu rezultate publicate la începutul anului 1927 însă în legătură cu civilizaţia getică din Câmpia română.....
Staţiunea de la Poiana a fost locuită încă din epoca bronzului, din al doilea mileniu înaintea erei noastre; diferite urme ca şi morminte acelor preistorici se găsesc în primele straturi ale aşezărei sau în viile de la răsăritul „cetăţuiei”; aici se descopor schelete cu diferite obiecte de podoabă de bronz ca: brăţări, salbe, topoare de piatră lustruite, păstrate poate ca tradiţie rituală şi vasele caracteristice ca forme şi decoraţiuni sunt identice cu cele publicate în 1926 de arheologul german Carl Schuchhardt în cartea sa „Alteuropa” şi descoperite în staţiunea din aceeaş epocă, de la Sărata-Monteoru în jud. Buzău. De la sfârşitul epocei de bronz s-au mai găsit la Ţigăneştii din nordul ţinutului un cuţit de bronz şi vase din aceeaş vreme la Negoaea.

Dar la Poiana nu se găsesc numai urme din această cultură a bronzului, ci şi de mai târziu, mai cu seamă urme de civilizaţie getică, similare celor de la Piscu Crăsani în Ialomiţa desgropate şi studiate de D-l prof. I. Andrieşescu, amestecate cu resturi greceşti şi romane, ca fragmente din vase de sticlă, perle de colier din sticlă colorată, fibule, vârfuri de săgeţi de bronz şi de lance, obiecte de podoabă de bronz, cuţite, scoabe şi cuie de fier, râşniţe de lavă, unele mici legionare, nenumărate alte obiecte şi oseminte de animale ce-au servit de hrană localnicilor, toate acestea amestecate cu cenuşă, pământ şi dărâmături de locuinţe, se găsesc într-un strat de peste 3 m.

miercuri, 16 iulie 2014

80 de ani de la actul donaţiei lui Teodor Cincu

Muzeul oraşului Tecuci
1934-2014
80 de ani de la actul donaţiei lui Teodor Cincu



    Ca şi viaţa culturală, primele preocupări şi colecţii muzeale au venit tot dinspre spaţiul privat, când, din anul 1924, doi pasionaţi de trecut, Constantin Solomon, profesor de limbă şi literatură română la Şcoala Normală de Băieţi din Tecuci (mai târziu profesor şi director al Şcolii Comerciale de Băieţi şi al Liceului „D.A. Sturza” din Tecuci), autor al unor studii de specialitate, laureat al premiului „Neuschotz” al Academiei Române pentru lucrarea „Biblia de la Bucureşti (1688). Contribuţiuni nouă istorico-literare”, şi Mihail Dimitriu, grefier şi, mai târziu, secretar al Tribunalului din Tecuci, au început să adune „resturi paleontologice” descoperite în împrejurimile Tecuciului. O parte a acestei colecţii, mărită în timp cu diferite vestigii arheologice şi numismatice, considerată patrimoniul Muzeului Regional Tecuci şi adăpostită, în anul 1932, în localul Şcolii Comerciale de Băieţi, unde profesorul Solomon îndeplinea şi funcţia de director, urma a fi reunită cu colecţiile private ale lui Mihail Dimitriu şi Alexe Alexinschi, profesor de biologie al Liceului „D.A. Sturza”, renumit entomolog, deţinătorul unei impresionante colecţii de profil, pentru a pune bazele „Muzeului judeţean sau comunal”. Datorită faptului că spaţiul Şcolii Comerciale de Băieţi se dovedea insuficient pentru depozitarea şi expunerea materialului descoperit („resturi paleontologice”, ceramică, monede, vârfuri de săgeată etc), C. Solomon şi M. Dimitriu l-au contactat şi îndemnat pe Teodor Cincu, fost primar al oraşului Tecuci, care în acea perioadă trăia la Bucureşti, să doneze imobilul său, situat pe strada Carol la nr. 12, Primăriei Tecuci cu scopul înfiinţării, sub auspiciile Fundaţiei Teodor şi Maria Cincu, unui Muzeu şi a unei Biblioteci.
Înfiinţat prin „deciziunea Consiliului Comunal no. 3”, în şedinţa din 4 august 1934, Muzeul, cunoscut sub titulatura „Fundaţia culturală Teodor şi Maria Cincu. Muzeul comunal Mihail Dimitriu-Arheologie şi Ştiinţe Naturale Tecuci”, va fi inaugurat în mod oficial pe data de 21 noiembrie a anului 1935 (nu stim din ce motive s-a renuntat la data initiala, ziua de 17 noiembrie. Prefectura Tecuci purta o corespondenta in perioada respectiva cu un Comitet pentru organizarea serbarilor culturale din 17 noiembrie, data la care se dorea inaugurarea Muzeului si a bustului lui Spiru Haret).  În primii ani de activitate, Muzeul va expune doar colecţia lui Mihail Dimitriu, ca mai târziu să grupeze şi colecţiile domnilor C. Solomon şi A. Alexinschi. Biblioteca găzduită de noua instituţie va purta numele de „Esmeralda Dimitriu”, după numele soţiei lui Mihail Dimitriu.
Astfel, cea mai frumoasă clădire a oraşului devenea sediul unei instituţii de cultură, aşezând Tecuciul în rândul oraşelor moldave (Fălciu, Bârlad, Galaţi, Iaşi) care se puteau mândri cu existenţa unui muzeu.
Clădirea muzeului, inclusă în lista monumentelor istorice, a fost construită în mai multe etape, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea. De exemplu, ca reper pentru o primă etapă poate fi luat anul 1885, când imobilul este amintit ca fiind în proprietatea tatălui lui Teodor Cincu, Anton Cincu. Potrivit dnei arhitect Juvara-Chiliman, „casa Cincu, oglindă a opţiunilor artistice ale proprietarilor, cunoaşte din punct de vedere arhitectural două faze: barocă şi neoclasică”.  O primă casă, afirma dna arhitect Juvara-Chiliman, a fost construită în secolul XIX cu accesul din grădina spre sud. Casa „bătrânească” avea accesul marcat de un turnuleţ pe care era inserat un medalion cu blazonul familiei. Treptele din piatră aveau o balustradă decorată cu baluştrii. Uşa de acces din lemn sculptat avea un ancadrament decorat cu o ghirlandă cu viţă de vie şi frunze de lauri. Acestei prime case îi corespund ferestrele salonului 4 pe faţada opusă, nord, decorate cu un ancadrament clasic, subliniat de acrotere. Ferestrele neschimbate în intervenţiile ulterioare,  au rămas martori ai acestei etape, pe faţada secundară ascunsă privirii de vegetaţia din grădină.  Decoraţiile desenate cu mare rafinament erau executate din material ceramic. La începutul secolului XX s-au modificat faţadele casei. Accesul principal a fost orientat spre stradă, spre est şi tratat în stil neoclasic. Un fronton  susţinut de patru coloane corintice marchează accesul principal. Se păstrează ancadramentele de la uşile salonului dinspre strada cu ghirlande ornate  cu motive vegetale. Ferestrele sunt decorate cu motive florale, în  cheia arcadei fiind  inserat un medalion asemănator cu cel de pe turnul casei în care este  integrată monograma familiei. Liniile fluide baroce se combină armonios cu elementele clasice, expresie a unui gust rafinat în căutare de noi modele.

duminică, 29 iunie 2014

Portrete tecucene (XII)

Theodor Şerbănescu (1839-1901), poet. Născut la Tecuci într-o familie care făcea parte din mica boierime, Theodor Şerbănescu îşi va desăvârşi studiile în oraşul natal, Iaşi şi Bucureşti. Urmează o carieră militară, fiind avansat până la gradul de colonel, dar divergenţele cu superiorii şi firea sa boemă îl determină să se retragă din armată la vârsta de 42 de ani. În anul 1894 devine membru corespondent al Academiei Române. Cu versuri dedicate celor mai nobile sentimente, Theodor Şerbănescu este văzut de către Nicolae Petraşcu drept „un poet sentimental, natural, instinctiv”.  A încetat din viaţă în oraşul Brăila, în anul 1901.

Sursa foto: Istoria literaturii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.

sâmbătă, 7 iunie 2014

Portrete tecucene (XI)


Dumitru C. Ollănescu-Ascanio, născut la Focşani în anul 1849, a urmat studii liceale la Colegiul Sf. Sava, Iaşi, şi universitare în Franţa. În Belgia, va obţine titlul de doctor în drept. Reîntors în ţară, va funcţiona ca  magistrat al Tribunalului din Tecuci, iar pentru o scurtă perioadă a îndeplinit funcţia de primar şi consilier local al Tecuciului. Se afirmă ca autor dramatic la revista „Convorbiri literare”, între 1878-1889. În anul 1889, este numit ambasador la Atena, ca mai târziu să reprezinte România la Viena şi Constantinopol.  În anul 1893, Dumitru Ollănescu-Ascanio este ales membru al Academiei Române. Apropiat al societăţii culturale „Junimea”, Ollănescu a înfiinţat la Bucureşti, împreună cu Nicolae Petraşcu, revista „Literatura şi artă română”, publicaţie la care vor colabora B. P. Haşdeu, Alexandru Vlahuţă, N. Iorga, A. D. Xenopol ş.a. Se va stinge din viaţă în Bucureşti, în anul 1908.
Notă: Contrar informaţiilor oferite de sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Tecuci Primari, privitoare la intervalul în care Dumitru C. Ollănescu şi-a exercitat mandatul de primar al oraşului Tecuci, analiza documentelor ne îndreptăţeşte să considerăm această perioadă (1874-1875) una cu totul eronată. De altfel, câteva dintre datele acestei secţiuni, numele edililor sau perioada de exercitare a mandatelor, nu au nicio legătură cu realitatea istorică, postarea lor afectând credibilitatea sursei mai sus menţionate.
 Dumitru C. Ollănescu a fost primar al oraşului Tecuci în perioada ianuarie-mai 1876. 
Sursa foto: Istoria literaturii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 70


joi, 22 mai 2014


Cu răbdare şi bani europeni: Clădirea Muzeului din Tecuci e gata


      Clădirea Muzeului Mixt Tecuci de pe strada 1 Decembrie 1918 nr. 36 (fosta stradă Carol nr. 12), monument istoric de arhitectură, a fost reabilitată, după ani de aşteptări şi efoturi (inclusiv un proces de retrocedare, cu pierderea unei alte finanţări externe, proces câştigat de Primărie) şi cinci ani de reconstrucţie a zidurilor mâncate de timp „până la os”şi de pânza freatică. Acum este practic gata şi arată ca o bijuterie arhitectonică princiară, iar luna viitoare va avea loc recepţia oficială. De la directorul muzeului, profesorul de Istorie Doru Parascan, aflăm că din toamnă, după instalarea completă a mobilierului muzeal, spaţiul ar putea fi deschis publicului. Peste 11,7 milioane de lei, din costul total al lucrărilor (17,8 milioane lei) sunt fonduri UE. În ultimii ani, personalul s-a înghesuit în cămăruţele din spatele clădirii şi prin alte locuri, piese de patrimoniu, în depozit, iar vitrinele, într-o unitate militară dezafectată. 
        Fotograful artist Henri Codenie ne-a trimis şi imaginea clădirii calcinate parcă, din 2008 (foto 1), înainte de deschiderea şantierului, şi imagini de acum. S-au făcut demersuri pentru schimbarea numelui muzeului, din cel tehnic, provincial şi anost, într-un nume propriu: Muzeul de Istorie „Teodor Cincu”. Aceasta în memoria donatorului clădirii, fost primar. La rândul său, şi tatăl său, fostul primar Anton Cincu, lăsase testamentar fondurile pentru construirea clădirilor spitalului municipal tecucean care îi poartă numele; spital inaugurat chiar de primarul Teodor Cincu, în 1904. Demersurile schimbării numelui muzeului sunt însă greoaie. „Anul în care s-a infiintat muzeul este 1934. Instituţia funcţionează într-un imobil donat în acelaşi an de Teodor Cincu, fost primar al oraşului Tecuci. Trebuie amintit efortul profesorului Constantin Solomon şi al secretarului Tribunalului Tecuci, Mihail Dimitriu, care au avut iniţiativa de a-l contacta şi determina pe Teodor Cincu să pună la dispoziţia municipalităţii casa sa din Tecuci, ca apoi la rândul lor să doneze muzeului colecţiile personale”, precizează managerul muzeului. 
       Vorbim şi despre colecţiile muzeului: piese din neolitic (topoare, cuţite, râşniţe, ceramică din culturile Cucuteni şi Criş), piese din epoca bronzului (ceramică din cultura Monteoru), piese din epoca fierului (vase de provizii), podoabe şi arme dacice, emisiuni monetare callatiene, artefacte aparţinând culturii Sântana de Mureş, carte veche românească etc

Victor Cilincă, Viaţa liberă, 22 mai 2014
Fotografiile dlui Codenie le gasiti pe adresa www.viata-libera.ro

vineri, 16 mai 2014

Alexandru Mironescu, cel mai valoros om pe care l-a dat Tecuciul (III)


   Prolog


  Perioada de formare universitară și postuniversitară este prezentată sumar, și poate pe bună dreptate, de biografii lui Alexandru Mironescu. Lipsa datelor pare să îi îndreptățească în atitudinea lor. Nu se cunoaște exact dacă acesta a efectuat stagiul militar înainte de a intra la facultate. Se pare că nu. Nici studiile de liceu nu se știe cu precizie unde le-a făcut, deși există posibilitatea ca, din informațiile oferite de romanele autobiografice Destrămare și Oamenii nimănui, să tragem concluzia că acestea s-au petrecut în București.

Educația universitară în România (1921-1926)     

            Un elev dotat ca Alexandru Mironescu se poate să fi fost îndrumat de familie spre fosta Academie Domnească, astăzi Colegiul Național Sf. Sava”, școala de renume a Bucureștiului unde și străbunicul său, Veniamin Cătulescu, a fost profesor. Presupunem că acum s-a apropiat și mai mult de literatura universală, fiind atras în mod special de cea în limba franceză. Cert este că, la 1921, Codin Mironescu era deja student al Universității București, Facultatea de Științe, specializarea Fizică-Chimie, unde va urma cursuri de licență până în 1925. Datarea studiilor sale universitare între anii 1922-1926 este parțial corectă, deoarece, încă din 1921,  vedem că tatăl său îl încurajează la “debutul în facultate”: “cu intelectul tău atât de distins vei străbate drumul studiilor cu ușurință și vei ajunge la situația pe care o meriți după calitățile tale strălucite fără nici o piedică”.
            Ca o adeverire a celor spuse de părintele său, Codin Mironescu va oferi meditații private unor colegi, iar în anul următor, 1922, se va înscrie și la Facultatea de Litere și Filosofie. Argumente biografice în sprijinul acestei afirmații găsim în cartea Valea lui Iosafat și în romanul Ziduri între vii. Din 1922, părinții încep să îi trimită scrisori de apreciere pentru discursurile ținute în public. Este, bunăoară, cazul discursului despre educația tinerilor” suținut la Asociația Buciumul, în luna februarie. Astfel de discursuri țineau, evident, de preocupările și de studiile filosofice. Conchidem că din 1922 până în 1926 a studiat Filosofia la București. Ca profesori îi va fi avut pe Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga. Dintre asistenți, se distingea, foarte probabil, Tache Papahagi care ulterior a făcut o carieră strălucită în cercetarea etnografică a poporului român și străromân. Mircea Eliade i-a fost coleg, dar cu trei ani mai mic. Mircea Vulcănescu, cu un an mai mare.

„Muzeul la tine în şcoală” (VI)



Activitate desfasurata la Scoala gimnaziala Elena Doamna din Tecuci.

Ce vremuri...


duminică, 4 mai 2014

Şcoala nr. 3 de băieţi din Tecuci (fragment)

La 7 ani de la inaugurarea ei, şcoala funcţiona în casele închiriate de către comunitate de la Oto Ritter. La data de 29 octombrie 1875, Johan Şlegel, socrul lui Ritter, solicita primarului eliberarea unui „mandat de procurator pentru plata chirii căselor”. Nu avem o descrierea a localului în care funcţiona şcoala la 1875, dar putem intui problemele întimpinate dintr-o cerere a directorului şcolii către primar, prin care se solicită repararea sobelor de la clasa I şi clasa a II-a, „după cum a prevăzut în deviz domnul arhitect”. Un an mai târziu, dintr-un proces verbal al Consiliului local, clădirea apare ca fiind „sănătoasă şi bună pentru şcoala”. Din păcate, casa nu era destinată elevilor, ci „este ocupată de director şi numai o mică odăiţă ocupată de elevii clasei a III-a”. Restul elevilor, grupaţi în două clase, clasa I-a şi clasa a II-a, erau mai puţini norocoşi, deoarece studiau „într-un adaos, o poiată, care nu putea fi locuită de oameni, şi mai ales de 50 de copii care stau înghesuiţi”. O altă problemă a şcolii, identificată de o comisie formată din consilieri locali, arhitect şi medicul oraşului, era legată de poziţionarea „părţilor de la nordu, compuse mai mult din ferestre, ceia ce iarna aduce frigul şi vara fierbinţeala”.

Simboluri tecucene






Trimise de catre dl. Victor Bivolu, caruia ii multumim pe aceasta cale.

sâmbătă, 19 aprilie 2014

Lansare de carte


Alexandru Mironescu, cel mai valoros om pe care l-a dat Tecuciul (II)

Prolog
       Biografiile sunt lucrări de cunoaştere relativă din pricina neputinţei autorului de a se împărtăși cu toată firea umană, în chip istoric și metafizic, şi de a-i privi pe ceilalţi “cu ochii lui Dumnezeu”.
Copilăria nomadă -perioada misterioasă a vieții sale
       Copiii de militari trăiesc, în mod particular, cel puțin o experiență comună: schimbarea deasă a locuinței. Iată de ce amintiri similare despre copilăria nomadă” se regăsesc și la Alexandru Mironescu și la Mircea Eliade (al cărui tată, militar, era din Tecuci). În acea epocă, funcționa în capitala județului Tecuci o unitate de cavalerie. Soldații purtau numele de roșiori”, de la tunica roșie pe care o îmbrăcau cu mândrie. Victor Mironescu a fost, așadar, un maior al cavaleriei române. Faptul acesta arată că era un om școlit, manierat, epistolele sale către soție fiind scrise într-o franceză stilată. Scrisorile de familie strânse de Alexandru Mironescu în cartea Valea lui Iosafat înregistrează un salt semnificativ de la anul 1903 la 1911. Totuși, trei epistole răzlețe din 1905, 1906 și 1907 scot la iveală evenimente importante pentru familia Mironescu în acest interval.
                În 1905, nepoata după soție a lui Victor Mironescu cade dintr-un tren în Franța și este găsită decedată aproape de stația Chateau Thierry. Zeci de persoane importante din străinătate și din țară, printre care Petre S. Aurelian, Ion I.C. Brătianu, Spiru-Haret, G.G. Mironescu, transmit, în scris, condoleanțe familiei îndoliate. În 1906, Victor Mironescu îi scrie soției o scrisoare plină de gingășie din care reiese dorința ambilor de a învinge greutățile vieții prin puterea dragostei”. Din 1907 ne rămâne o epistolă în versuri, numită de autor Episod din răscoală” - „dramă într-un act”, document de familie din care transpare talentul poetic al tatălui, moștenit, după cum vom vedea, și de Alexandru Mironescu, dar și preocuparea pentru destinul istoric al țării noastre. După 1911, familia Mironescu avea deja doi fii, pe Codin și pe Victor (născut, se pare, în 1909), copii despre care avocatul Take Ionescu vorbea cu drag”.        

„Şcoala altfel” la Muzeu