luni, 8 aprilie 2013

Tudor Pamfile - personalitate a culturii româneşti

„Sufletul lui de răzeş, ca şi atmosfera de ţară, l-au legat pe o viaţă de comorile ţăranului român, pe care cu o nesfârşită râvnă le-a scos la lumină”.
Nicolae Iorga

          Studiile folclorice, istorice şi literare, apreciate la superlativ de nume precum Nicolae Iorga, Ion Bianu sau Mihail Sadoveanu, îl consacră pe Tudor Pamfile drept o personalitate a fostului ţinut Tecuci, dar şi o valoare a culturii româneşti. „Folcloristul de excepţie, animatorul de reviste, publicistul înzestrat, omul care a ars pentru consolidarea spiritului naţional în Basarabia”, după cum îl caracteriza profesorul Nicolae Chiscop[1], s-a născut la Ţepu, ţinutul Tecuci, pe data de 11 iunie 1883. Fiu de ţăran, tatăl său se numea Costache, iar mama Vasilica, Tudor Pamfile a purtat toată viaţa „amprenta” satului în care s-a născut. „Răsărisem şi eu în satul nostru”, va nota viitorul scriitor, „cum răsar buruienile pe câmpul nemuncit; crescusem şi mă strecurasem prin atâtea bolişti şi necazuri cum se strecoară şi creşte buruiana cea rea printre colţurile de sapă ori limba ascuţită de coasă şi mă făcusem mărişor”[2].
Atmosfera locului natal, obiceiurile şi credinţele locuitorilor se vor regăsi mai târziu în scrierile sale, operă care va scoate la iveală esenţa sufletului poporului nostru, ţăranul român.
            Primele două clase primare le urmează la şcoala din Ţepu. Tudor Pamfile evocă această perioadă în „Povestea lumii de demult”: „mi-aduc aminte foarte bine, că în primăvara anului 1893 mi se urâse cu totul şcoala, deoarece răsărise brânduşele pe dealurile Ţepului, iar mai târziu începuseră a se coace cireşele şi merele timpurii, pe deal, la vie”[3]. În toamna anului 1893, este înscris la o şcoală în Tecuci, unde, între 1895 şi 1899, va urma şi Gimnaziul real de băieţi. Anii petrecuţi la Tecuci, cei şase ani între 1893 şi 1899, au constituit o perioadă în care întâmpină unele greutăţi materiale. Stă în gazdă la un ţigan muzicant, căruia îi cară apă, îi taie lemne, face diverse comisioane. Situaţia se va schimba după ce va da lecţii particulare în diferite familii bogate ale oraşului. După absolvirea Gimnaziului, îşi va continua studiile la Iaşi, ca bursier la Şcoala fiilor de militari, şi mai târziu, 1904, la Bucureşti, la Şcoala de Ofiteri de infanterie şi cavalerie. În aceşti ani, 1903, 1904, 1905, începe să cerceteze folclorul românesc, jocuri de copii şi cântece populare, din Ţepu şi alte sate ale ţinutului Tecuci: Buciumeni, Ţigăneşti, Negrileşti, Brăhaşeşti, Tălpigi. În anul 1905, îi scria lui Nicolae Iorga: „am o colecţie  de folclor foarte variată de prin judeţul Tecuci…în general cuprinde 50 de poveşti, 1400 de cântece, ghicitori, superstiţii, medicină populară, colinde şi strigături. La această adunare am muncit fără interes personal şi vreau acum şi întotdeauna s-arăt cui se cuvine fără interes personal. Motivele adunării au fost mai multe. Fiindcă mi-a plăcut mie, fecior de ţăran, care-am citit câte-o carte, două din cele bune şi cunosc cei bun. Fiincă simt că producţiile poporului se pierd…, ca să rămâie, le înţepenim pe hârtie ca să le avem odată şi odată, ca o sticluţă de doctorie…Cine mi-ar lua aceste manuscrise? Cine mi le-ar tipări şi vinde cu un control al omului cinstit? Cine ar da folosul material, de pildă în sprijinul unei clădiri de şcoală în satul meu, ştiu eu?”[4]. Un an mai târziu, îi trimitea lui Nicolae Iorga, chiar din Ţepu, câteva documente identificate la primăria satului, marele istoric publicându-le în „Studii şi documente privitoare la istoria românilor, vol. XVI”. Tot în această perioadă, îl cunoaşte şi pe Ion Bianu, filolog şi bibliograf, o personalitate a lumii culturale şi politice româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea. Membru titular al Academiei Române din anul 1902, preşedinte şi vicepreşedinte al celui mai înalt for ştiinţific din România, Ion Bianu va lăsa gânduri memorabile despre folcloristul şi prietenul Tudor Pamfile: „…avea vorba liniştită şi modestă, aproape timidă, dar vorbea cu atâta căldură şi entuziasm despre frumuseţile poetice ale vieţii sătenilor lui din Ţepu, încât se vedea bine că ele îi stăpâneau sufletul, ele erau dulceaţa minţii lui…”[5].
            Din anul 1906, când va publica în Analele Academiei „Jocuri de copii adunate din satul Ţăpu”, îl găsim la Bârlad, fiind repartizat în cadrul Regimentului 3 Roşiori. La Bârlad va redacta lucrarea „Cimilituri româneşti” (1908) sau va iniţia şi coordona publicaţiile: „Ion Creangă”, revistă de limbă, literatură şi artă populară (1908-1921) şi „Miron Costin”, revistă de cercetări istorice (1913-1916, 1919). Face parte din comitetul de conducere al revistelor „Florile dalbe” şi „Freamătul”, aceasta din urmă înfiinţată la Tecuci, dar mutată după un an de la apariţie, în 1912, la Bârlad. Pe lângă activitatea de folclorist şi publicist, Tudor Pamfile conferenţiază pe diverse teme. Citim în „Bârladul”, un ziar local, că „sublocotenentul Tudor Pamfile şi-a amânat conferinţa despre „Militarism şi antimilitarism”, care trebuia să se ţină în aula Liceului Codreanu, duminică, 5 februarie 1909”[6]. În acest an, 1909, Academia Română îi oferă premiul „Neuschotz” pentru studiul „Industria casnică la români. Trecutul şi starea ei de astăzi. Contribuţii de artă şi tehnică populară”. Generosul volum, circa 504 pagini, va fi publicat un an mai târziu sub auspiciile Academiei, în cadrul colecţiei „Din vieaţa poporului român”.
            În anul 1913, Tudor Pamfile trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile de ofiţer şi să participe la campania militară a armatei române în Bulgaria, în timpul celui de-al doilea război balcanic. „Liga culturală”, for ştiinţific al oraşului Bârlad, îl desemnează, alături de profesori ai Liceului „Gh. Roşca Codreanu”, în comitetul conducător. La Bucureşti, Academia îi publică studiul „Cântece de ţară”, volum de 358 pagini apreciat pentru valoarea sa atât de intelectualii români, cât şi de către cei de peste hotarele ţării. Astfel, compozitorul maghiar Bela Bartok îi scria lui Ion Bianu că îi va fi recunoscător dacă îl va putea ajuta să obţină de la Academie un exemplar din ultima carte semnată Tudor Pamfile[7].
            Doi ani mai târziu, în anul 1915, va lua fiinţă una dintre cele mai notabile societăţi culturale, prin energiile coalizate şi durabilitate, din oraşul Bârlad, anume Academia Bârlădeană. Despre acest moment, scriitorul C.D. Zeletin avea să scrie: „trei tineri visători din Bârlad, G. Tutoveanu, Tudor Pamfile şi Toma Chiricuţă, într-o zi de mai când rozele înfloresc, s-au hotărât şi ei să viseze în academii…”[8]. „Academia” de la Bârlad va edita mai multe reviste literare, „Florile dalbe”, „Graiul nostru”, „Scrisul nostru”, toate „înfiripate din gândurile noastre”. Cei mai fertili colaboratori ai revistei „Florile dalbe” (următoarele sunt tipărite după anul decesului lui Pamfile) sunt George Tutoveanu şi Tudor Pamfile, primul cu poezie, al doilea cu proză. În prezent, Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad prezintă o expoziţie permanentă în memoria întemeietorilor Academiei Bârlădene, portretul şi creaţiile literare ale lui Tudor Pamfile aflându-se la loc de cinste alături de personalităţi istorice şi literare ale oraşului Bârlad.
            Începând cu anul 1919, Tudor Pamfile va activa în Basarabia, în cadrul Directoratului General de Instrucţie Publică din Chişinău. Delegat de ministrul instrucţiunii publice, Simion Mehedinţi, Pamfile va desfăşura aici o intensă activitate culturală: coordonarea revistei „Moldova de la Nistru”, colaborări la „Renaşterea Moldovei”, „Cuvântul Moldovenesc”, „Şcoala Basarabiei”, „Sfatul Ţării”, tipărirea unor volume de istorie, „Ţinutul Hotinului la 1817”, şi literatură „Noaptea Sfântului Andrei”, „Cartea povestirilor hazlii” etc. Efortul depus în Basarabia nu va trece neobservat. Cineva scria despre Pamfile că este „primul pilon al românismului în Basarabia”, iar Mihail Sadoveanu preciza: „munca aceasta mare şi neobosită el o îndeplinea cu simplicitate şi modestie, aşa cum, necunoscut şi neapreciat după merit, îşi făcuse datoria o viaţă întreagă”[9]. La 7 iunie 1921, Ion Bianu îi scria la Chişinău să răspundă dacă „primeşte alegerea ca membru corespondent al Academiei Române”[10]. N-a fost să fie…Firul scurt la vieţii s-a întrerupt brusc în data de 17 octombrie 1921. La aflarea cumplitei veşti, prietenul Mihai Lupescu îi scria lui G. T. Kirileanu: „….tare m-am scârbit! Câţi răi trăiesc şi cum suflete alese pier. Mi-era drag ca sufletul, căci era şi el de fiu sufletesc al meu…”[11]. Acelaşi Mihai Lupescu îi scria lui Artur Gorovei, care odinioară încurajase talentul literar al tânărului Pamfile, că „moartea lui a lăsat jale şi durere în sufletul prietenilor lui adevăraţi şi un mare gol în ogorul folcloristic”[12].
            Despre familia lui Tudor Pamfile se cunosc prea puţine amănunte. Ştim că după moartea lui, soţia acestuia, Elena, se va muta la Tecuci. Dintr-o scrisoare datată decembrie 1921, aflăm că „M-me Pamfile se mută la Tecuci …”[13]. De altfel, în cimitirul acestei localităţi vor fi strămutate, în anul 1923, rămăşiţele pământeşti ale lui Tudor Pamfile. Tot în corespondenţa cărturarului G. T. Kirileanu găsim că d-na Pamfile locuia la Tecuci, iar fiul Ion a îmbrăţişat cariera de militar[14]. Casa familei Pamfile există şi astăzi în oraşul Tecuci, pe strada Elena Doamna, nr. 32.
            Opera lui Tudor Pamfile însumează 40 de volume de o mare diversitate tematică şi zeci de studii publicate în reviste precum „Şezătoarea”, „Viaţa literară şi artistică”, „Vocea Tutovei”, „Floarea darurilor”, „Ion Creangă”, „Viaţa românească”, „Freamătul”, „Miron Costin”, „Graiul nostru” etc. Tudor Pamfile scrie despre ţăranul român, despre credinţele lui, despre cer şi stele, despre sărbători, boli şi leacuri la oameni şi animale. „Această bogată, remarcabilă operă etnografică”, avea să remarce Iordan Datcu, „este a unui autodidact care nu făcuse studii universitare de filologie, de sociologie ori istorie”[15]. Multe materiale sunt culese direct de la Ţepu, altele primite de la colaboratori. În majoritatea studiilor, Ţepu este amintit drept păstrător şi continuator al datinilor străbune sau a unei mentalităţi specifice zonei. Ne oprim la un exemplu şi amintim tradiţia de odinioară a satului de Rusalii, considerate de localnici drept „fete de împărat, care poartă o duşmănie neîmpăcată creştinilor….nişte femei hidoase, înarmate cu frigări ascuţite, spre a pedepsi pe cei care muncesc în aceste zile”[16]. Dacă Iordan Datcu, analizând scrierile lui Tudor Pamfile, scria că „a fost o energie”, preotul Furtună concluziona, cu ocazia dezvelirii bustului scriitorului din oraşul Tecuci, în anul 1928: „Din scrisul lui se desprinde vitejia, dar şi melancolia dulce şi tăcută care doineşte liniştit prin zăvoaiele Siretului”[17].
            Tecucenii şi bârlădenii l-au preţuit pe Tudor Pamfile, fiind considerat o personalitate ce se poate identifica cu trecutul acestor aşezări. La Bârlad funcţionează o şcoală care poartă numele „Tudor Pamfile”. În Tecuci, în iunie 1928, avea loc o solemnă festivitate, cu participarea foştilor colaboratori din Tecuci şi Bârlad, cu ocazia căreia s-a dezvelit bustul scriitorului. Distrusă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, statuia va fi refăcută în anul 1998. Astăzi ea este amplasată pe str. 1 Decembrie 1918, lângă Casa de Cultură a oraşului Tecuci. În perioada interbelică, la Liceul „D. A. Sturza” din Tecuci, viitorul Colegiu Naţional „Calistrat Hogaş”, din iniţiativa profesorului I. N. Dianescu, a funcţionat Societatea literară „Tudor Pamfile”[18].
            Meritul lui Tudor Pamfile este acela de a fi „încercat o recompunere a spiritului românesc în specificitatea modului său de expresie şi fiinţare”[19].  Tot efortul depus de scriitor a fost, după cum preciza şi Artur Gorovei, pentru a scoate la iveală „sufletul poporului român”.

1. Nicolae Chiscop, Tudor Pamfile sau împătimirea de vatră românească, Glasul Tecuciului, anul IV, nr. 41, iunie 1993, p. 3.
2. Ibidem.
3. Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult, Librăriile Socec, Bucureşti, 1913, p. 5.
4. Traian Nicola, Valori spirituale tecucene, vol. II, ed. Grapho Press, Tecuci, 2008, p. 372.
5. Ion Bianu, Gânduri despre Tudor Pamfile, Glasul Tecuciului, anul IV, nr. 41, iunie 1993, p. 3.
6. Bârladul, nr. 10, 8 februarie 1909, p.3.
7. Scrisori către Ion Bianu, vol. I, ed. Minerva, Bucureşti, 1974, p. 66.
8. C.D. Zeletin, Respiro în amonte, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1995, p.193.
9. Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, ediţie îngrijită de Iordan Datcu, ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 5.
10. Ion Necula, Uricar la poarta Moldovei de jos, vol.I, ed. Grapho Press, Tecuci, p. 145.
11. G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ed. Minerva, Bucureşti, 1977, p. 51.
12. Ibidem, p. 512.
13. Ibidem, p. 514.
14. Ibidem, p. 196.
15. Tudor Pamfile, op. cit., p. 5.
16. G.G. Ursu, Tecuciul literar. Studiu de istorie şi geografie literară, Atelierele Grafice Nicolae Peiu, Bârlad, 1943, p. 102.
17. Ibidem, p. 101.
18. Ştefan Rugină, Monografia liceului Calistrat Hogaş-Tecuci, Editura. Şcoala Gălăţeană, Galaţi, 2003, 47.
19. Ion Necula, op. cit. ,p. 146.