marți, 30 august 2011

Iorgu Iordan despre Petrovici

Dacă spuneam despre Petrovici că „este o personalitate importantă a vieţii culturale şi politice româneşti din prima parte a secolului XX”, despre Iorgu Iordan se pot afirma exact aceleaşi cuvinte, însă pentru cea de-a doua jumătate a secolului. Fără să fi deţinut vreun portofoliu ministerial, ci doar pe cel de ambasador la Moscova, Iordan se va impune în domeniul lingvisticii româneşti, nu datorita orientarilor sale politice, mai ales după 1945, cât pregătirii sale temeinice. La Gimnaziul din Tecuci, Iorgu Iordan ocupă întotdeauna primele poziţii în clasă. In anul şcolar 1903-1904, elevul Iorgu Iordan „s-a clasificat întâiul”. Urmează liceul în Iaşi, cursurile universităţilor din Iaşi, Facultatea de Litere şi Filosofie şi Facultatea de Drept, Bonn, Berlin, Paris. In 1927, Iordan este profesor titular de limbi şi literaturi romanice la Universitatea din Iaşi, iar în 1946 trece la Universitatea din Bucureşti.
Doctor Honoris Causa al universităţilor din Berlin, Montpellier, Gand şi Roma, Iorgu Iordan va fi ales membru corespondent al Academiei Române (1934), titular (1946), iar între 1957-1966 avea să deţină funcţia de vicepreşedinte al celui mai înalt for ştiinţific din România. In pofida acestor „recomandări”, nimeni nu a reuşit să înţeleagă reacţia de adversitate a lingvistului Iorgu Iordan faţă de filosoful Ion Petrovici. Doi tecuceni, două valori.... Petrovici a avut ocazia să urmărească traiectoria pofesională a lui Iordan. Atunci când a putut, de exemplu în 1938, l-a susţinut pentru funcţia de decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi. Petrovici era ministrul Instrucţiunii Publice. „Drept răsplată”, mai ales după 23 august 1944, Iordan îl va denigra pe Petrovici, numindu-l „ministru antonescian” sau „stâlp al fostului regim dictatorial”. Urmarea acestor denigrări o vom relata în alt articol. Redăm acum din volumul Prejudecată şi Adevăr, îngrijit de Richard Constantinescu, Demiurg, Iaşi, 2008, pp. 32-33, un fragment din interviul acordat de Iorgu Iordan lui Valeriu Mangu, dialog în care lingvistul vorbeşte despre Ion Petrovici. ............
„Şi în «Memorii» vorbesc despre Petrovici. Eu l-am considerat primejdios pe Petrovici pentru viaţa publică de la noi, aceea de după Eliberare, din mai multe motive. Întâi, el era tipul perfect al carieristului. Petrovici a fost membru, rând pe rând, în câteva partide politice numai pentru a fi mereu ministru, în 1933, după moartea lui Philippide, el a fost ales membru activ al Academiei în locul rămas liber al acestuia. Deşi profesor de filosofie, el nu era deloc filosof pentru că filosoful trebuie, înainte de toate, zic eu, să fie înţelept. Această înţelepciune trebuie să se manifeste, înainte de toate, printr-o mare seriozitate şi printr-un fel de scepticism, dacă se poate spune aşa, adică printr-o prudenţă mărită, ori de cîte ori e vorba să se ia o hotărîre importantă. Filosoful trebuie să fie un om chibzuit, să mediteze îndelung şi să se conducă după criterii nu numai etice, ci şi logice. El nu trebuie să se gândească în primul rând la parvenire, la promovare în ierarhia socială, indiferent de mijloace. Petrovici a fost profesor de Istoria filosofiei, disciplină pe care o cunoştea destul de superficial, dar pe care o pre­zenta, după părerea multora, într-un mod agreabil. El era, într-adevăr, foarte uşor de urmărit în ceea ce spunea la lecţiile sale universitare, nedând auditoriului niciun fel de bătaie de cap. Avea o uşurinţă extraordinară în vorbire, motiv pentru care sălile erau la el pline, exact ca la Maiorescu, cu toate că între Petrovici şi Maiorescu există o mare diferenţă. Bineînţeles, şi Maiorescu cultiva într-o oarecare măsură, mică însă, dar cu talent autentic, cu ştiinţă la fel de autentică, simpatia publicului, însă fără vreun scop anume. Maiorescu era foarte bucuros, sincer însă, cînd un amfiteatru mare al Universităţii din Bucu­reşti era plin la lecţiile sale. La Petrovici, însă, aceste aspecte căpătau proporţii nemaipomenite. Demascarea sa a fost determinată tocmai de aceste considerente, înainte de Eliberare n-aş fi putut schimba nimic, fiindcă el acţiona potrivit moralei păturilor conducătoare, care le reprezenta, de altfel, fiindcă, orice s-ar zice, guvernele noastre n-au reprezentat niciodată interesele populaţiei....................Din punct de vedere strict personal, deci din punctul de vedere al intereselor mele personale, eu trebuia să am foarte multă recunoştinţă pentru Petrovici fiindcă el mi-a arătat încă de la începutul activităţii mele universitare şi multă vreme după aceea, simpatie, probabil cultivată. La fel ca toţi oamenii politici, Petrovici umbla să aibă cât mai mulţi adepţi şi admiratori, în ceea ce mă priveşte, simpatia lui se explica şi prin slăbiciunea pe care o avea pentru concetăţenii săi: era, ca şi mine, tecucean, şi ţinea la tecuceni mai mult decât la bârlădeni sau gălăţeni. Întâlnim aici un fel de patriotism local, foarte limitat cazul de faţă fiindcă nu este vorba de o provincie întreagă, ci de un biet orăşel cum era Tecuciul acum optzeci de ani. Pot să-ţi dau chiar un exemplu ca să arăt cum şi-a manifestat el simpatia, precizez, interesată sau, măcar, destul de interesată, în momentul în care eu am fost recomandat profesor suplinitor la Catedra de filologie romanică: fiind decanul Facultăţii de litere, m-a chemat la el şi m-a sfătuit ca, în interesul meu, să ţin lecţia de deschidere într-o zi în care avea loc consiliul profesoral, pentru ca unii dintre profesori să poată asista”.

Sursa foto: imagine furnizata de agentia Agerpres trustului Adevarul.ro