miercuri, 6 aprilie 2011

Amintiri

Într-o seară, pe când absolveam clasa a patra primară, cu perspectiva certă de premiant întâi, am mers cu părinţii la gră­dina publică, – un mic manej în centrul oraşului, unde lumea se învârtea în sunetul muzicii militare, care cânta „Turturica-Vals” sau alte compoziţii ale domnului Capelmaistru, un blond cu nume polonez. Cu toate instrucţiunile ce le primisem să mă plimb cu micul „Pierrot”, o păpuşă cu hăinuţe de catifea şi cu gulerul nu­mai în dantele – de neam boieresc autentic, – mi-am plantat frumuşel tovarăşul pe-o bancă, după două-trei învârtituri, şi mi-am continuat plimbarea la braţ cu Iliescu Ilie, un băiat sărman, cu hainele uzate, dar dintre colegii cei mai meritoşi. La întoarcerea acasă, o scenă teribilă: mama, tremurând de mânie şi decisă să-mi reteze fără slăbiciune astfel de apucă­turi, mi-a făcut o morală, în formele cele mai aspre cu putinţă. – Degeaba, cât te-am crescut eu cu lume bună, în loc să cauţi să te ridici, tragi în jos, îţi place tot cu lume proastă, cu băieţi de la uliţa mare (cartier popular, fără nicio nobleţe). N-ai ambiţie în tine. Te rog să nu se mai repete altă dată, altfel să ştii că nu te mai învăţ carte şi te dau la prăvălie. Am simţit ca o fişcă pe obraz aceste cuvinte de orgoliu deplasat. Dar mi-am luat inima în dinţi, şi i-am răspuns una şi una: – Prietenul cu care m-am plimbat îmi este coleg de bancă, ne potrivim şi avem ce vorbi unul cu altul. Pierrot al d-tale este un idiot şi nu poate să existe între noi nicio legătură.