sâmbătă, 4 decembrie 2010

Mircea Eliade la Tecuci

"M-am născut la Bucureşti, la 9 martie 1907 (25 februarie stil vechi). Fratele meu, Nicolae Remus, se născuse cu un an mai înainte, iar după patru ani a venit pe lume Cornelia. Ta­tăl meu era moldovean din Tecuci şi, înainte de a-şi schimba numele în Eliade, se numise Ieremia. Dicţionarul francez-român pe care l-am folosit tot timpul liceului era semnat: Gheorghe Ieremia. Tata era cel mai mare din patru copii. Al doilea băiat, Costică, era, ca şi tata, ofiţer; dar făcuse Şcoala de Război, ajunsese ofiţer de stat-major şi a înaintat pînă la gradul de general de divizie, în timp ce tata, mai înţelept sau mai nepriceput, n-a reuşit să treacă de gradul de căpitan. Fratele cel mai mic, Pavel, după aventuri despre care familia nu vorbea niciodată, intrase funcţionar la Căile Ferate. Ultima oară cînd am aflat veşti despre el, ajunsese şef de gară. L-am întîlnit de foarte puţine ori. Era brun, ca şi tata, dar nu-şi pierduse părul şi părea mai frumos. Singura lor soră murise curînd după ce se căsătorise cu un învăţător. N-am ştiut niciodată cum arătase, unde trăise şi ce făcuse...... N-am ştiut niciodată de ce tata şi cu unchiul Costică şi-au schimbat numele din Ieremia în Eliade, nici de ce celălalt fra­te s-a încăpăţînat să rămînă Pavel Ieremia. Tata spunea că au făcut-o din admiraţie pentru Eliade-Rădulescu.
Eram prea mic, cînd am stat pentru ultima oară în casa bunicilor, la Tecuci, aşa că nu mi-a trecut prin minte să-i întreb ce credeau ei de­spre schimbarea numelui. De bunici şi de casa lor îmi aduc încă foarte bine aminte. Bunicul era înalt, uscat, ţeapăn, cu pârul alb. în fiecare după-amiază, mă lua cu el la cafenea, să-l privesc jucînd table. Aveam dreptul la dulceaţă şi rahat, dar, cînd cîştiga partida de table, mai primeam o dulceaţă. Către seară, ne întorceam acasă pe Strada Mare. Cred că aveam patru sau cinci ani cînd, atîrnat de mîna bunicului, am zărit, printre pantalonii şi rochiile care înain­tau agale, la căderea serii, pe Strada Mare, o fetiţă cam de vîrsta mea, purtată şi ea de mînă de un bunic. Ne-am privit amîndoi, adînc în ochi, şi, după ce-a trecut, m-am întors s-o mai privesc, şi am văzut că întorsese capul şi se oprise. Au trecut aşa cîteva clipe, pînă ce bunicii ne-au tras pe fiecare după sine. Nu ştiam ce se întîmplase cu mine. Simţeam doar că se întîmplase ceva extraordinar şi hotărîtor. Într-adevăr, chiar în seara aceea, am descoperit că mi-era destul să evoc imagi­nea de pe Strada Mare, ca să mă simt lunecînd într-o beatitu­dine nemaicunoscută, pe care o puteam prelungi indefinit. În lunile care au urmat, evocam imaginea cel puţin de cîteva ori pe zi, mai ales înainte de a adormi. Simţeam cum tot trupul se adună într-un fior cald, apoi încremeneşte şi, în clipa ur­mătoare, totul dispare în jurul meu; rămîneam suspendat ca într-un suspin nefiresc, prelungit la infinit. Ani de zile, imagi­nea fetiţei de pe Strada Mare a fost ca un fel de talisman se­cret, căci îmi îngăduia să mă refugiez instantaneu în fragmen­tul acela de timp incomparabil. Nu i-am uitat niciodată figura: avea ochii cei mai mari pe care-i văzusem pînă atunci, negri, cu pupilele enorme, acoperind aproape toată retina; faţa palid-brună, părînd poate şi mai palidă datorită buclelor negre care-i cădeau pe umeri. Era îmbrăcată după moda copiilor din 191l-l912: bluza albastru-întunecat, fusta roşie. Mulţi ani după aceea, tresăream de cîte ori zăream pe stradă aceste do­uă culori împreună. Cred că în anul acela (1911 sau 1912) am rămas la Tecuci o lună de zile. Am căutat-o zadarnic, pe toate străzile pe unde mă plimbam cu bunicul. N-am mai întîlnit-o. De bunica îmi amintesc mai multe din a doua vacanţă pe care am petrecut-o la Tecuci, în vara anului 1919. Aveam atunci 12 ani şi descoperisem gustul cititului. Rămîneam aproape tot timpul lîngă fereastră citind. De cîte ori trecea pe lîngă mine, bunica mă ruga să citesc cu glas tare, să audă şi ea. încercam să-i explic că nu se poate înţelege mare lucru ascultînd doar fragmente, fără legătură între ele, dar bunica stăruia. Aşa-i citea ei Costică, îmi spunea. Îi citea din orice carte pe care o avea în faţă, chiar dacă era manualul de fizică sau chimie. A trebuit să mă supun. Îmi aduc aminte că i-am citit frânturi din Călătoria unui român în Lună (al cărui autor l-am uitat de mult) şi din Ilderim al Reginei Măria. Bunica era măruntă, cu părul cenuşiu strîns în jurul tîm-plelor, cu ochii palizi. în anul acela, 1919, i-am văzut pe amîndoi pentru ultima oară. Nu m-am mai dus de atunci la Te­cuci. Bunicii din Moldova, cum le spuneam, s-au stins cîţiva ani mai tîrziu. Bunicul avea aproape nouăzeci de ani". Mircea Eliade-Memorii

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu ne asumam responsabilitatea juridica pentru parerile exprimate in rubrica intitulata "Comentarii".