miercuri, 27 august 2014

Cuvânt înainte

De-a lungul istoriei sudul Moldovei cu specificul geografic, istoric şi social a jucat un rol important în tot ce se poate defini astăzi ca fiind istoria ţării. Aşezat între drumurile comerciale ce duceau de la Liov-Suceava-Bacău la Bucureşti, Galaţi sau Brăila şi poate mai departe, către porturile Mării Negre, ţinutul Tecuciului a consemnat evenimentele cu capacitatea pe care a avut-o. Tecuciul este menţionat în documente ca „târg”, adică locul unde se desfăşurau schimburile comerciale dintre convoaiele de mărfuri din nordul Moldovei cu cele venite din Ţara Românească sau chiar de mai departe de hotarele ţării. Târgul Tecuciului a preluat atribuţiile cetăţii Piroboridava, desigur la altă dimensiune, azi satul Poiana, aşezare pe malul Siretului consemnată în harta lui Ptolemeu. Tecuciul, pe lângă faptul că era loc de întâlnire a marilor reţele de negustori, a avut un rol însemnat şi pentru satele din jurul său. Astfel, putem spune că de istoria Tecuciului se leagă trecutul unor sate precum Ţigăneşti, Nicoreşti, Poiana, Cozmeşti, Drăgăneşti, Furceni, Movileni, Barcea sau Umbrăreşti.
            Colocviul de istorie locală, eveniment iniţiat şi coordonat de Muzeul de Istorie şi Protoieria Tecuci, simbolizează un omagiu adus satului românesc şi în mod special satului din sudul Moldovei, locul unde s-a plămădit viaţa în toate dimensiunile ei: istorică, spirituală, culturală. Sudul Moldovei, în ciuda vitregiilor vremurilor, are meritul de a fi ridicat în târgul Tecuciului şi în satele din zonă oameni şi evenimente de dimensiuni naţionale. Ţigăneştii lui Costache Conachi şi Mânjina lui Costache Negri au fost vetrele unde principiile unităţii naţionale au prins contur. Domnitorul Unirii, Alexandru I. Cuza, este legat prin prietenie şi sentimente de Tecuci şi satele din apropiere. Nu mai departe de pădurea de la Furceni, domnul unirii începuse să-şi construiască o reşedinţă, la 1862, locuinţă rămasă nefinalizată. Satele ţinutului Tecuci, cu bogăţiile lor spirituale, portul, graiul, vetrele de rugăciune de la Buciumeni, Tudor Vladimirescu, Cârlomăneşti sau Adam, au ridicat dascăli, preoţi, profesori, notari, intelectuali, oameni de stat, personalităţi care au tras după ei viaţa satului promovând valorile locale pe plan naţional. Asemenea proiecte ce vizează revigorarea spiritului regional reprezintă pentu generaţia actuală o obligaţie de a da curs acestui demers, într-o reaşezare morală cuvenită zonei, dar şi o onoare în curajul de a putea face cunoscut eforturile depuse aici pentru reînsufleţirea spirituală, culturală şi socială a zonei. Dorim constanţă, coerenţă şi eficienţă, dar şi curaj şi răbdare din partea celor implicaţi în acest demers necesar, cu scuzele că începe destul de târziu şi cu mulţumirile pentru şansele ce sunt oferite de această desfăşurare.

 Părinte Protoiereu Gheorghe Joghiu


miercuri, 23 iulie 2014

Cetatea de la Poiana în viziunea istoricului Constantin Solomon

Dacă staţiunile acestea getice erau mari cetăţi întărite cu şanţuri şi valuri de pământ, ele au devenit atunci adevărate emporii (pieţe de desfacere) în lungimea drumurilor comerciale antice, a produselor greceşti de la Marea Neagră sau din Sudul egeic, precum şi a negustorilor romani veniţi mai ales odată cu legiunile ce-au cucerit Dacia.
O astfel de staţiune, cea mai bogată în rămăşiţe din întreg cuprinsul României, este cea de la Poiana pe Siret la nord de Nicoreşti, cercetată întâi de V. Pârvan în 1913, în legătură cu romanizarea Moldovei de sud, apoi de noi în 1925 şi 1926, cu rezultate publicate la începutul anului 1927 însă în legătură cu civilizaţia getică din Câmpia română.....
Staţiunea de la Poiana a fost locuită încă din epoca bronzului, din al doilea mileniu înaintea erei noastre; diferite urme ca şi morminte acelor preistorici se găsesc în primele straturi ale aşezărei sau în viile de la răsăritul „cetăţuiei”; aici se descopor schelete cu diferite obiecte de podoabă de bronz ca: brăţări, salbe, topoare de piatră lustruite, păstrate poate ca tradiţie rituală şi vasele caracteristice ca forme şi decoraţiuni sunt identice cu cele publicate în 1926 de arheologul german Carl Schuchhardt în cartea sa „Alteuropa” şi descoperite în staţiunea din aceeaş epocă, de la Sărata-Monteoru în jud. Buzău. De la sfârşitul epocei de bronz s-au mai găsit la Ţigăneştii din nordul ţinutului un cuţit de bronz şi vase din aceeaş vreme la Negoaea.

Dar la Poiana nu se găsesc numai urme din această cultură a bronzului, ci şi de mai târziu, mai cu seamă urme de civilizaţie getică, similare celor de la Piscu Crăsani în Ialomiţa desgropate şi studiate de D-l prof. I. Andrieşescu, amestecate cu resturi greceşti şi romane, ca fragmente din vase de sticlă, perle de colier din sticlă colorată, fibule, vârfuri de săgeţi de bronz şi de lance, obiecte de podoabă de bronz, cuţite, scoabe şi cuie de fier, râşniţe de lavă, unele mici legionare, nenumărate alte obiecte şi oseminte de animale ce-au servit de hrană localnicilor, toate acestea amestecate cu cenuşă, pământ şi dărâmături de locuinţe, se găsesc într-un strat de peste 3 m.

miercuri, 16 iulie 2014

80 de ani de la actul donaţiei lui Teodor Cincu

Muzeul oraşului Tecuci
1934-2014
80 de ani de la actul donaţiei lui Teodor Cincu



    Ca şi viaţa culturală, primele preocupări şi colecţii muzeale au venit tot dinspre spaţiul privat, când, din anul 1924, doi pasionaţi de trecut, Constantin Solomon, profesor de limbă şi literatură română la Şcoala Normală de Băieţi din Tecuci (mai târziu profesor şi director al Şcolii Comerciale de Băieţi şi al Liceului „D.A. Sturza” din Tecuci), autor al unor studii de specialitate, laureat al premiului „Neuschotz” al Academiei Române pentru lucrarea „Biblia de la Bucureşti (1688). Contribuţiuni nouă istorico-literare”, şi Mihail Dimitriu, grefier şi, mai târziu, secretar al Tribunalului din Tecuci, au început să adune „resturi paleontologice” descoperite în împrejurimile Tecuciului. O parte a acestei colecţii, mărită în timp cu diferite vestigii arheologice şi numismatice, considerată patrimoniul Muzeului Regional Tecuci şi adăpostită, în anul 1932, în localul Şcolii Comerciale de Băieţi, unde profesorul Solomon îndeplinea şi funcţia de director, urma a fi reunită cu colecţiile private ale lui Mihail Dimitriu şi Alexe Alexinschi, profesor de biologie al Liceului „D.A. Sturza”, renumit entomolog, deţinătorul unei impresionante colecţii de profil, pentru a pune bazele „Muzeului judeţean sau comunal”. Datorită faptului că spaţiul Şcolii Comerciale de Băieţi se dovedea insuficient pentru depozitarea şi expunerea materialului descoperit („resturi paleontologice”, ceramică, monede, vârfuri de săgeată etc), C. Solomon şi M. Dimitriu l-au contactat şi îndemnat pe Teodor Cincu, fost primar al oraşului Tecuci, care în acea perioadă trăia la Bucureşti, să doneze imobilul său, situat pe strada Carol la nr. 12, Primăriei Tecuci cu scopul înfiinţării, sub auspiciile Fundaţiei Teodor şi Maria Cincu, unui Muzeu şi a unei Biblioteci.
Înfiinţat prin „deciziunea Consiliului Comunal no. 3”, în şedinţa din 3 august 1934, Muzeul, cunoscut sub titulatura „Fundaţia culturală Teodor şi Maria Cincu. Muzeul comunal Mihail Dimitriu-Arheologie şi Ştiinţe Naturale Tecuci”, va fi inaugurat în mod oficial pe data de 17 noiembrie a anului 1935.  În primii ani de activitate, Muzeul va expune doar colecţia lui Mihail Dimitriu, ca mai târziu să grupeze şi colecţiile domnilor C. Solomon şi A. Alexinschi. Biblioteca găzduită de noua instituţie va purta numele de „Esmeralda Dimitriu”, după numele soţiei lui Mihail Dimitriu.
Astfel, cea mai frumoasă clădire a oraşului devenea sediul unei instituţii de cultură, aşezând Tecuciul în rândul oraşelor moldave (Fălciu, Bârlad, Galaţi, Iaşi) care se puteau mândri cu existenţa unui muzeu.
Clădirea muzeului, inclusă în lista monumentelor istorice, a fost construită în mai multe etape, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea. De exemplu, ca reper pentru o primă etapă poate fi luat anul 1885, când imobilul este amintit ca fiind în proprietatea tatălui lui Teodor Cincu, Anton Cincu. Potrivit dnei arhitect Juvara-Chiliman, „casa Cincu, oglindă a opţiunilor artistice ale proprietarilor, cunoaşte din punct de vedere arhitectural două faze: barocă şi neoclasică”.  O primă casă, afirma dna arhitect Juvara-Chiliman, a fost construită în secolul XIX cu accesul din grădina spre sud. Casa „bătrânească” avea accesul marcat de un turnuleţ pe care era inserat un medalion cu blazonul familiei. Treptele din piatră aveau o balustradă decorată cu baluştrii. Uşa de acces din lemn sculptat avea un ancadrament decorat cu o ghirlandă cu viţă de vie şi frunze de lauri. Acestei prime case îi corespund ferestrele salonului 4 pe faţada opusă, nord, decorate cu un ancadrament clasic, subliniat de acrotere. Ferestrele neschimbate în intervenţiile ulterioare,  au rămas martori ai acestei etape, pe faţada secundară ascunsă privirii de vegetaţia din grădină.  Decoraţiile desenate cu mare rafinament erau executate din material ceramic. La începutul secolului XX s-au modificat faţadele casei. Accesul principal a fost orientat spre stradă, spre est şi tratat în stil neoclasic. Un fronton  susţinut de patru coloane corintice marchează accesul principal. Se păstrează ancadramentele de la uşile salonului dinspre strada cu ghirlande ornate  cu motive vegetale. Ferestrele sunt decorate cu motive florale, în  cheia arcadei fiind  inserat un medalion asemănator cu cel de pe turnul casei în care este  integrată monograma familiei. Liniile fluide baroce se combină armonios cu elementele clasice, expresie a unui gust rafinat în căutare de noi modele.

duminică, 29 iunie 2014

Portrete tecucene (XII)

Theodor Şerbănescu (1839-1901), poet. Născut la Tecuci într-o familie care făcea parte din mica boierime, Theodor Şerbănescu îşi va desăvârşi studiile în oraşul natal, Iaşi şi Bucureşti. Urmează o carieră militară, fiind avansat până la gradul de colonel, dar divergenţele cu superiorii şi firea sa boemă îl determină să se retragă din armată la vârsta de 42 de ani. În anul 1894 devine membru corespondent al Academiei Române. Cu versuri dedicate celor mai nobile sentimente, Theodor Şerbănescu este văzut de către Nicolae Petraşcu drept „un poet sentimental, natural, instinctiv”.  A încetat din viaţă în oraşul Brăila, în anul 1901.

Sursa foto: Istoria literaturii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.

sâmbătă, 7 iunie 2014

Portrete tecucene (XI)


Dumitru C. Ollănescu-Ascanio, născut la Focşani în anul 1849, a urmat studii liceale la Colegiul Sf. Sava, Iaşi, şi universitare în Franţa. În Belgia, va obţine titlul de doctor în drept. Reîntors în ţară, va funcţiona ca  magistrat al Tribunalului din Tecuci, iar pentru o scurtă perioadă a îndeplinit funcţia de primar şi consilier local al Tecuciului. Se afirmă ca autor dramatic la revista „Convorbiri literare”, între 1878-1889. În anul 1889, este numit ambasador la Atena, ca mai târziu să reprezinte România la Viena şi Constantinopol.  În anul 1893, Dumitru Ollănescu-Ascanio este ales membru al Academiei Române. Apropiat al societăţii culturale „Junimea”, Ollănescu a înfiinţat la Bucureşti, împreună cu Nicolae Petraşcu, revista „Literatura şi artă română”, publicaţie la care vor colabora B. P. Haşdeu, Alexandru Vlahuţă, N. Iorga, A. D. Xenopol ş.a. Se va stinge din viaţă în Bucureşti, în anul 1908.
Notă: Contrar informaţiilor oferite de sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Tecuci Primari, privitoare la intervalul în care Dumitru C. Ollănescu şi-a exercitat mandatul de primar al oraşului Tecuci, analiza documentelor ne îndreptăţeşte să considerăm această perioadă (1874-1875) una cu totul eronată. De altfel, câteva dintre datele acestei secţiuni, numele edililor sau perioada de exercitare a mandatelor, nu au nicio legătură cu realitatea istorică, postarea lor afectând credibilitatea sursei mai sus menţionate.
 Dumitru C. Ollănescu a fost primar al oraşului Tecuci în perioada ianuarie-mai 1876. 
Sursa foto: Istoria literaturii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 70