miercuri, 1 octombrie 2014

Alexe Mateevici în Movilenii Tecuciului

Un destin tragic a făcut ca înflăcăratul luptător pentru sfânta cauză a dăinuirii românismului, Alexe Mateevici, neîntrecut cântăreţ al graiului străbun, să nu apuce măreaţa zi de 27 Martie / 9 Aprilie 1918 când Moldova dintre Prut şi Nistru s-a reîntors acasă după o dureroasă înstrăinare de 106 ani.
Murise de tifos abdominal la 13 august 1917, în vârstă de 29 de ani. Moartea lui, survenită pe neaşteptate a produs o puternică emoţie. A murit când gloria lui atinsese apogeul, după ce, la Chişinău, la 18 iulie 1917, în şedinţa festivă de deschidere a cursurilor învăţătorilor citise capodopera sa, „Limba noastră”.
Printre slujitorii şcolii româneşti din Basarabia se răspândise vestea că părintele Mateevici le-a pregătit o surpriză, fapt relatat de un participant la întrunire. „Auzind numele părintelui Mateevici... ne-am aţintit privirea pe uşa unde trebuia să intre poetul. Parcă-l văd: un preot de statură mijlocie, destul de robust, cu părul bogat, castaniu, fără a fi lung, cu o barbă scurtă, cu privire blajină în ochii expresivi. Mergea sfios spre tribuna din sala eparhială, de unde se susţin de obicei cuvântările. Când s-a apropiat de uşă, tot publicul l-a întâmpinat cu o ploaie de aplauze care l-au făcut să roşească şi atât s-a intimidat că nici nu putea începe poezia. Citind-o, vocea vibra la orice cuvânt. Simţeai că poetul îşi transmitea dragostea şi admiraţia pentru limba noastră... După ce a terminat de citit poezia, lumea din sală a rămas înmărmurită. Părea ameţită... Aplauzele au început mai târziu, cum se întâmplă cupă o preafrumoasă bucată cântată de un prea mare artist”.
Cu două luni mai înainte, la primul congres al învăţătorilor români din Basarabia (25 – 28 mai 1917), în aplauzele numeroşilor participanţi, Alexe Mateevici spunea răspicat şi convingător ceea ce azi rătăciţii şi vânduţii străinătăţii din provincia lui natală se prefac a nu şti: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba... Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”.

joi, 25 septembrie 2014

Şcoala profesională de fete (fragment)

Nu se poate vorbi despre Şcoala profesională de fete fără a aminti activitatea Societăţii Doamnelor Române din Tecuci. Instituită „pentru fondarea şi întreţinerea Şcolii profesionale de fete”, Societatea s-a dezvoltat, la Tecuci, dintr-un Comitet de iniţiativă din care făceau parte „Elena T. Anastasiu, preşedintă, Olga Pătărlăgeanu, vicepreşedintă, Lucreţia Mărculescu, casieră, Natalia Albu, membru, Olga Şendrea, membru, Zoe Pelin, secretară, Lucia Turturianu, secretară”. Societatea a fost organizată cu scopul înfiinţării unei şcoli profesionale de fete. Necesitatea existenţei unei asemenea şcoli era susţinută de argumente însemnate în primul proces verbal, în urma şedinţei din 26 septembrie 1898: „terenul industrial este părăsit de conaţionali”, „fetele lipsite de mijloace au prea puţine carieri deschise pentru a-şi putea agonisi mijloace de existenţă”, dorinţa de „a le asigura o poziţiune în societatea”. Cu această ocazie, Comitetul de iniţiativă deschide o listă de subscripţie destinată tuturor doamnelor din oraşul şi ţinutul Tecuci. Acele „dame” care contribuiau cu sume de peste 50 de lei erau considerate membre fondatoare şi invitate în Adunarea Generală, pentru a participa la redactarea statutelor Societăţii.
La apelul lansat de Comitetul de iniţiativă pentru crearea acestei şcoli au răspuns 187 de persoane, care aveau să fie invitate la data de 22 octombrie, ora „2 p.m.”, la Adunarea Generală a Societăţii Doamnelor din Tecuci, instituită pentru fondarea Şcoala profesională de fete. Şedinţa avea să se desfăşoare în salonul Primăriei, iar pe ordinea de zi urma „a se redacta şi vota Statutele şi Regulamentul şcoalei”.


Din volumul „Contribuţii privitoare la începuturile învăţământului tecucean. Studiu şi documente”, Valetina Parascan, Doru Parascan, Grapho Press, Tecuci, 2013.

miercuri, 27 august 2014

Cuvânt înainte

De-a lungul istoriei sudul Moldovei cu specificul geografic, istoric şi social a jucat un rol important în tot ce se poate defini astăzi ca fiind istoria ţării. Aşezat între drumurile comerciale ce duceau de la Liov-Suceava-Bacău la Bucureşti, Galaţi sau Brăila şi poate mai departe, către porturile Mării Negre, ţinutul Tecuciului a consemnat evenimentele cu capacitatea pe care a avut-o. Tecuciul este menţionat în documente ca „târg”, adică locul unde se desfăşurau schimburile comerciale dintre convoaiele de mărfuri din nordul Moldovei cu cele venite din Ţara Românească sau chiar de mai departe de hotarele ţării. Târgul Tecuciului a preluat atribuţiile cetăţii Piroboridava, desigur la altă dimensiune, azi satul Poiana, aşezare pe malul Siretului consemnată în harta lui Ptolemeu. Tecuciul, pe lângă faptul că era loc de întâlnire a marilor reţele de negustori, a avut un rol însemnat şi pentru satele din jurul său. Astfel, putem spune că de istoria Tecuciului se leagă trecutul unor sate precum Ţigăneşti, Nicoreşti, Poiana, Cozmeşti, Drăgăneşti, Furceni, Movileni, Barcea sau Umbrăreşti.
            Colocviul de istorie locală, eveniment iniţiat şi coordonat de Muzeul de Istorie şi Protoieria Tecuci, simbolizează un omagiu adus satului românesc şi în mod special satului din sudul Moldovei, locul unde s-a plămădit viaţa în toate dimensiunile ei: istorică, spirituală, culturală. Sudul Moldovei, în ciuda vitregiilor vremurilor, are meritul de a fi ridicat în târgul Tecuciului şi în satele din zonă oameni şi evenimente de dimensiuni naţionale. Ţigăneştii lui Costache Conachi şi Mânjina lui Costache Negri au fost vetrele unde principiile unităţii naţionale au prins contur. Domnitorul Unirii, Alexandru I. Cuza, este legat prin prietenie şi sentimente de Tecuci şi satele din apropiere. Nu mai departe de pădurea de la Furceni, domnul unirii începuse să-şi construiască o reşedinţă, la 1862, locuinţă rămasă nefinalizată. Satele ţinutului Tecuci, cu bogăţiile lor spirituale, portul, graiul, vetrele de rugăciune de la Buciumeni, Tudor Vladimirescu, Cârlomăneşti sau Adam, au ridicat dascăli, preoţi, profesori, notari, intelectuali, oameni de stat, personalităţi care au tras după ei viaţa satului promovând valorile locale pe plan naţional. Asemenea proiecte ce vizează revigorarea spiritului regional reprezintă pentu generaţia actuală o obligaţie de a da curs acestui demers, într-o reaşezare morală cuvenită zonei, dar şi o onoare în curajul de a putea face cunoscut eforturile depuse aici pentru reînsufleţirea spirituală, culturală şi socială a zonei. Dorim constanţă, coerenţă şi eficienţă, dar şi curaj şi răbdare din partea celor implicaţi în acest demers necesar, cu scuzele că începe destul de târziu şi cu mulţumirile pentru şansele ce sunt oferite de această desfăşurare.

 Părinte Protoiereu Gheorghe Joghiu


miercuri, 23 iulie 2014

Cetatea de la Poiana în viziunea istoricului Constantin Solomon

Dacă staţiunile acestea getice erau mari cetăţi întărite cu şanţuri şi valuri de pământ, ele au devenit atunci adevărate emporii (pieţe de desfacere) în lungimea drumurilor comerciale antice, a produselor greceşti de la Marea Neagră sau din Sudul egeic, precum şi a negustorilor romani veniţi mai ales odată cu legiunile ce-au cucerit Dacia.
O astfel de staţiune, cea mai bogată în rămăşiţe din întreg cuprinsul României, este cea de la Poiana pe Siret la nord de Nicoreşti, cercetată întâi de V. Pârvan în 1913, în legătură cu romanizarea Moldovei de sud, apoi de noi în 1925 şi 1926, cu rezultate publicate la începutul anului 1927 însă în legătură cu civilizaţia getică din Câmpia română.....
Staţiunea de la Poiana a fost locuită încă din epoca bronzului, din al doilea mileniu înaintea erei noastre; diferite urme ca şi morminte acelor preistorici se găsesc în primele straturi ale aşezărei sau în viile de la răsăritul „cetăţuiei”; aici se descopor schelete cu diferite obiecte de podoabă de bronz ca: brăţări, salbe, topoare de piatră lustruite, păstrate poate ca tradiţie rituală şi vasele caracteristice ca forme şi decoraţiuni sunt identice cu cele publicate în 1926 de arheologul german Carl Schuchhardt în cartea sa „Alteuropa” şi descoperite în staţiunea din aceeaş epocă, de la Sărata-Monteoru în jud. Buzău. De la sfârşitul epocei de bronz s-au mai găsit la Ţigăneştii din nordul ţinutului un cuţit de bronz şi vase din aceeaş vreme la Negoaea.

Dar la Poiana nu se găsesc numai urme din această cultură a bronzului, ci şi de mai târziu, mai cu seamă urme de civilizaţie getică, similare celor de la Piscu Crăsani în Ialomiţa desgropate şi studiate de D-l prof. I. Andrieşescu, amestecate cu resturi greceşti şi romane, ca fragmente din vase de sticlă, perle de colier din sticlă colorată, fibule, vârfuri de săgeţi de bronz şi de lance, obiecte de podoabă de bronz, cuţite, scoabe şi cuie de fier, râşniţe de lavă, unele mici legionare, nenumărate alte obiecte şi oseminte de animale ce-au servit de hrană localnicilor, toate acestea amestecate cu cenuşă, pământ şi dărâmături de locuinţe, se găsesc într-un strat de peste 3 m.

miercuri, 16 iulie 2014

80 de ani de la actul donaţiei lui Teodor Cincu

Muzeul oraşului Tecuci
1934-2014
80 de ani de la actul donaţiei lui Teodor Cincu



    Ca şi viaţa culturală, primele preocupări şi colecţii muzeale au venit tot dinspre spaţiul privat, când, din anul 1924, doi pasionaţi de trecut, Constantin Solomon, profesor de limbă şi literatură română la Şcoala Normală de Băieţi din Tecuci (mai târziu profesor şi director al Şcolii Comerciale de Băieţi şi al Liceului „D.A. Sturza” din Tecuci), autor al unor studii de specialitate, laureat al premiului „Neuschotz” al Academiei Române pentru lucrarea „Biblia de la Bucureşti (1688). Contribuţiuni nouă istorico-literare”, şi Mihail Dimitriu, grefier şi, mai târziu, secretar al Tribunalului din Tecuci, au început să adune „resturi paleontologice” descoperite în împrejurimile Tecuciului. O parte a acestei colecţii, mărită în timp cu diferite vestigii arheologice şi numismatice, considerată patrimoniul Muzeului Regional Tecuci şi adăpostită, în anul 1932, în localul Şcolii Comerciale de Băieţi, unde profesorul Solomon îndeplinea şi funcţia de director, urma a fi reunită cu colecţiile private ale lui Mihail Dimitriu şi Alexe Alexinschi, profesor de biologie al Liceului „D.A. Sturza”, renumit entomolog, deţinătorul unei impresionante colecţii de profil, pentru a pune bazele „Muzeului judeţean sau comunal”. Datorită faptului că spaţiul Şcolii Comerciale de Băieţi se dovedea insuficient pentru depozitarea şi expunerea materialului descoperit („resturi paleontologice”, ceramică, monede, vârfuri de săgeată etc), C. Solomon şi M. Dimitriu l-au contactat şi îndemnat pe Teodor Cincu, fost primar al oraşului Tecuci, care în acea perioadă trăia la Bucureşti, să doneze imobilul său, situat pe strada Carol la nr. 12, Primăriei Tecuci cu scopul înfiinţării, sub auspiciile Fundaţiei Teodor şi Maria Cincu, unui Muzeu şi a unei Biblioteci.
Înfiinţat prin „deciziunea Consiliului Comunal no. 3”, în şedinţa din 3 august 1934, Muzeul, cunoscut sub titulatura „Fundaţia culturală Teodor şi Maria Cincu. Muzeul comunal Mihail Dimitriu-Arheologie şi Ştiinţe Naturale Tecuci”, va fi inaugurat în mod oficial pe data de 17 noiembrie a anului 1935.  În primii ani de activitate, Muzeul va expune doar colecţia lui Mihail Dimitriu, ca mai târziu să grupeze şi colecţiile domnilor C. Solomon şi A. Alexinschi. Biblioteca găzduită de noua instituţie va purta numele de „Esmeralda Dimitriu”, după numele soţiei lui Mihail Dimitriu.
Astfel, cea mai frumoasă clădire a oraşului devenea sediul unei instituţii de cultură, aşezând Tecuciul în rândul oraşelor moldave (Fălciu, Bârlad, Galaţi, Iaşi) care se puteau mândri cu existenţa unui muzeu.
Clădirea muzeului, inclusă în lista monumentelor istorice, a fost construită în mai multe etape, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea. De exemplu, ca reper pentru o primă etapă poate fi luat anul 1885, când imobilul este amintit ca fiind în proprietatea tatălui lui Teodor Cincu, Anton Cincu. Potrivit dnei arhitect Juvara-Chiliman, „casa Cincu, oglindă a opţiunilor artistice ale proprietarilor, cunoaşte din punct de vedere arhitectural două faze: barocă şi neoclasică”.  O primă casă, afirma dna arhitect Juvara-Chiliman, a fost construită în secolul XIX cu accesul din grădina spre sud. Casa „bătrânească” avea accesul marcat de un turnuleţ pe care era inserat un medalion cu blazonul familiei. Treptele din piatră aveau o balustradă decorată cu baluştrii. Uşa de acces din lemn sculptat avea un ancadrament decorat cu o ghirlandă cu viţă de vie şi frunze de lauri. Acestei prime case îi corespund ferestrele salonului 4 pe faţada opusă, nord, decorate cu un ancadrament clasic, subliniat de acrotere. Ferestrele neschimbate în intervenţiile ulterioare,  au rămas martori ai acestei etape, pe faţada secundară ascunsă privirii de vegetaţia din grădină.  Decoraţiile desenate cu mare rafinament erau executate din material ceramic. La începutul secolului XX s-au modificat faţadele casei. Accesul principal a fost orientat spre stradă, spre est şi tratat în stil neoclasic. Un fronton  susţinut de patru coloane corintice marchează accesul principal. Se păstrează ancadramentele de la uşile salonului dinspre strada cu ghirlande ornate  cu motive vegetale. Ferestrele sunt decorate cu motive florale, în  cheia arcadei fiind  inserat un medalion asemănator cu cel de pe turnul casei în care este  integrată monograma familiei. Liniile fluide baroce se combină armonios cu elementele clasice, expresie a unui gust rafinat în căutare de noi modele.

duminică, 29 iunie 2014

Portrete tecucene (XII)

Theodor Şerbănescu (1839-1901), poet. Născut la Tecuci într-o familie care făcea parte din mica boierime, Theodor Şerbănescu îşi va desăvârşi studiile în oraşul natal, Iaşi şi Bucureşti. Urmează o carieră militară, fiind avansat până la gradul de colonel, dar divergenţele cu superiorii şi firea sa boemă îl determină să se retragă din armată la vârsta de 42 de ani. În anul 1894 devine membru corespondent al Academiei Române. Cu versuri dedicate celor mai nobile sentimente, Theodor Şerbănescu este văzut de către Nicolae Petraşcu drept „un poet sentimental, natural, instinctiv”.  A încetat din viaţă în oraşul Brăila, în anul 1901.

Sursa foto: Istoria literaturii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.