marți, 29 decembrie 2015

Premiul „Constantin Solomon”

Începând cu anul 2016, Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” iniţiază decernarea Premiului „Constantin Solomon”. Acest premiu de excelenţă a fost instituit prin decizia nr. 1043 din 29.12.2015 şi este acordat cercetătorilor care au contribuit (individual sau în colectiv) la realizarea unor studii privitoare la istoria oraşului şi ţinutului Tecuci. Criteriile de atribuire vor fi stabilite în cadrul instituţiei în funcţie de calitatea studiilor, publicarea acestora în reviste sau volume de specialitate şi c.v.-urile cercetătorilor.
Premiul poartă numele profesorului Constantin Solomon. Cercetător recunoscut şi premiat de Academia Română pentru studii istorice şi literare, Constantin Solomon este un pasionat iniţiator, alături de Mihail Dimitriu, al demersului muzeografic la Tecuci. Colaborator la „Buletinul Comisiunei Monumentelor Istorice”, „Revista Arhivelor”, „Arhiva Românească”, membru în comitetul de conducere al revistei „Analele Moldovei”, Constantin Solomon este autorul unor studii de arheologie, istorie şi istorie literară, precum: „Descoperiri recente şi cercetări asupra câtorva staţiuni antice din judeţul Tecuci”, Bucureşti, 1927, „Cetăţuia din valea Berheciului”, Bucureşti, 1929, „Un muzeu regional la Tecuci”, Tecuci, 1932, „Documente tecucene”, volumele I-II-III, în colaborare cu C. A Stoide, 1938-1942, „Un uric necunoscut de la Ştefan cel Mare privitor la satele Poliţeni şi Tomeşti din Tutova”, în colaborare cu C. A. Stoide, Bucureşti, 1939, „Pretendenţa lui Gr. Sturza la tronul Moldovei, în colaborare cu C. A. Stoide, Bucureşti, 1939, „Contribuţii la cunoaşterea vechilor tipărituri româneşti”, volumele I-II, Bucureşti, 1942, „Calistrat Hogaş, contribuţii la biografia sa”, Iaşi, 1942, „Biserica şi moşia Conăcheştilor de la Lărgăşeni-Tecuci”, Iaşi, 1943.

În anul 1932, Constantin Solomon primeşte din partea Academiei Române premiul Neuschotz pentru studiul „Biblia de la Bucureşti (1688)-contribuţii nouă istorico-literare”.

joi, 10 decembrie 2015

Tecuciul în amintirea marilor aviatori (II)

Cpt. av. CONSTANTIN   NICOARĂ
 (1920-2005)

UN VÂNĂTOR DE ELITĂ AL CELOR TREI DIMENSIUNI

   
 Lumea zburătorilor este unică și diversă, fiecare dintre ei are ceva care îl particularizează. Flacăra marilor aşi ai aviaţiei este un spirit veşnic, ce nu se stinge. Una dintre aceste flăcări nestinse la români se numeşte „spiritul Şerbănescu”, din care îşi trage seva şi fostul său coechipier, Cpt. av. ® Constantin N. Nicoară, veteran de război, care în 1994, la data interviului nostru pentru „Viața liberă” avea 74 de ani şi 2 luni  şi locuia în Tecuci, str. Costache Conachi 32.
     S-a născut în anul 1920, în  comuna Dumeşti, judeţul Iaşi şi face parte din promoţia 1942 de adjutanţi aviatori de vânătoare de la Ziliştea şi Buzău – prima promoţie brevetată pe „IAR-80” în şcoală. S-a format ca pilot de front, în renumita şcoală de piloţi de Vânătoare de la Galaţi. A participat la 258 misiuni pe fronturile de est şi vest, de toate categoriile – şi vânătoare,  bombardament,  asalt şi protecţie a celorlalte categorii de aviaţie. A totalizat 2800 de ore de zbor şi peste 16.000 de aterizări. Era unul din cei mai iscusiţi vânători aviatori, i se dusese vestea „ca de popă tuns” (după propria-imărturisire), motiv pentru care, din 11 piloţi  trimişi la Grupul 9 Vânătoare care au terminat şcoala pe Messerschmitt 109 G, a fost singurul preferat de marele as al aviației Alexandru Şerbănescu. Şi, să nu uităm, Şerbănescu nu zbura cu oricine!

Aviator, de nevoie

   Ce l-a determinat pe Constantin Nicoară să se facă aviator, ne-o spune chiar el: „Am fost opt copii la părinţi, am dus-o foarte greu. Învăţam la Liceul Industrial din Iaşi şi, la un moment dat, tata mi-a spus că nu mă mai poate ţine. Avea 1200 lei pe lună şi numai eu îi consumam 4000 lei pe an. Şi mai aveam un frate mai mare la Seminar şi alţii mai mici. Eram în clasa a VI-a de liceu când am văzut un anunţ în „Universul” că ARPA Iaşi face înscrieri pentru aviaţia civilă şi aviaţia militară. La civilă se făcea numai vizita medicală, la militară se dădea examen. Era în 1939. În ’38 încercasem să urmez aceste cursuri concomitent cu şcoala, dar nu s-a putut fiindcă era vorba de prezenţă şi am renunţat. În ’39 m-am înscris, au urmat examenele…”
   Pasiunea pentru aviaţie, Nicoară o avea din copilărie, de pe când… „avioanele care făceau raiduri – acum ştiu cum se numesc, atunci nu ştiam – treceau pe deasupra comunei noastre în fiecare zi de câte două-trei ori, cu viteze mai mari sau mai mici, făceau zgomot şi pe mine mă interesau. De altfel, mie mi-a plăcut foarte mult  partea practică, tehnică. Mă băgam peste tot la şurubărie, la maşini, desfăceam, demontam cu atenţie şi montam la loc. Am avut această înclinaţie.”
   A terminat cursurile teoretice așe societății aeronautice ARPA, Iaşi, în aprilie 1940. Atunci a început zborul. Toate filialele ARPA din ţară s-au adunat la Bucureşti pentru examen. În 28 iunie s-a cedat Basarabia şi şcoala s-a mutat la Alexandria, apoi la Roşiorii de Vede, unde el a terminat grupa I-a şi grupa a II-a, primind din partea ARPA brevet internaţional pentru diferite tipuri de avioane.

Tecuciul în amintirea marilor aviatori (I)

UN CAVALER CARE A LUAT CU “ASALT”… FIRUL IERBII ŞI TRILUL CIOCÂRLIEI

„Vă trimit cele ce am putut să scriu referitor la soţul meu şi veţi gândi ce e bine sau mai puţin bine pentru a fi publicat.
Gândul că această  perioadă din viaţa lui de luptător aviator ar putea fi vreodată povestită a fost înlăturat tot timpul, în trecut. Vă puteţi închipui că pentru decoraţiile primite de el am pătimit, în sensul că a fost înlăturat nu numai din armată, dar şi din alte servicii pe care le căpăta ulterior.
Deci, la sfârşit de viaţă, apare această nemaipomenită şansă de a-ţi povesti sincer faptele de eroism… Pentru soţul meu e cam târziu, şi sufăr alături de el că nu se poate bucura din plin de această mare realizare.
Scumpă doamnă Violeta, vă doresc din suflet inspiraţie, dor de scris şi putere de muncă.
Am pus şi o poză din tinereţe, căci nu am găsit alta în grabă.
Cu toată dragostea, Maria Şotropa”
… Este o scrisoare adresată nouă la vremea interviului  pe care am încercat să-l luăm în anul 1994 acestui brav aviator, de către  dna Maria (Decuseară) Şotropa, soţia colonelului av. Ion Leonid Şotropa, după vizita pe care le-am făcut-o la Tecuci, unde locuiau pe Bulevardul Victoriei 46. Într-un apartament modest din spatele unei case frumoase, nationalizată, transformată în dispensar, mai trăia, am descoperit atunci, una dintre cele mai marcante personalităţi ale Aviaţiei Române. Avea 74 de ani, ieşise la pensie de 14 ani (în 1980) şi starea sănătăţii sale nu-i mai permitea să iasă din casă, nicidecum să-şi mai întâlnească vechii colegi din gloriosul Grup 8 Asalt, care s-au întrunit în anul acela, în octombrie, la Braşov. De doi ani nu mai auzea. Avea aparate pentru auz, dar nu le folosea, pe motiv că-i “sar” din urechi. Îşi petrecea timpul citind şi dezlegând careuri de rebus. Şi, de fiecare dată când citea câte ceva despre aviaţie, ochii i se umezeau şi îl cuprindea o emoţie greu de stăpânit. Normal, ne-am zis atunci, doar aviaţia i-a oferit cele mai mari satisfacţii din viaţa sa, împreună cu decoraţiile de  care putea fi mândru -  Ordinul “Mihai Viteazu” clasa a III-a în rang de cavaler (în aviaţie, conferit cu multă reticenţă, deţinătorii lui putând fi număraţi doar pe degetele de la două mâini), Virtutea Aeronautică, Steaua României, Coroana României cu spade şi Crucea de fier clasa a II-a şi a I-a. O glorie urmată, după război, de nenumărate pătimiri. Nimic mai efemer, deci, ca victoria dobândită pe înfrângerea altora.
Având în vedere afecţiunile de care suferea la data vizitei noastre, am apelat la soţia care îl îngrijea cu multă dragoste şi devotament - o femeie cultivată care a înţeles rolul acestor dezvăluiri şi ne-a pus cu amabilitate la dispoziţie Carnetele de zbor, câteva însemnări, fotografii, povestindu-ne cu lux de amănunte întâmplări de pe front ale soţului ei – auzite de la el de nenumărate ori.
Am folosit de asemenea, în documentarea noastră, notele de arhivă trimise de la Bucureşti de pictorul Ion Ţarălungă, cercetător în arhivele militare ale aviaţiei şi marinei. Aşa că ne-am încumetat pe baza acestor date să relatăm istoria încă nescrisă până atunci a vieţii minunate pe care locotenentul Leonid Şotropa a trăit-o, coborând din nori la firul ierbii şi urcându-se din nou, mai sus de trilul ciocârliei – acolo unde au rămas toţi cei care şi-au înfipt în dreptul inimii vulturul aviaţiei, ca pe o decoraţie.
Iată cum sună încercarea lui de a se autodefini, aşa cum reiese din însemnările trimise nouă ulterior la redacţie: